La telefon
● Madre (Spania-Franța, 2019), de Rodrigo Sorogoyen.
Plonjăm în Madre simțind că o să ne vîjîie capul de la presiune: ce poate să însemne planul-secvență care deschide filmul, din specia acelora coregrafiate la milimetru pînă cînd evacuează orice suflu de viață, decît anunțul unei noi mostre de cinema de forcing asupra spectatorului, care să-l facă atent și supus față de arta maestrului regizor? Dacă însă filmul reușește să depășească spectrul acestor date deloc promițătoare, care cel mai adesea sînt semnul unei afectări lipsite de substanță, e pentru că Sorogoyen are măsura alegerilor sale și știe bine cît cîntăresc acestea. De unde și concluzia că acest moment de cinema, cu o mamă agățată de telefon care încearcă să-și consoleze băiețelul pierdut pe o plajă aflată la depărtare, în Spania, se transformă într-un terifiant rollercoaster în care fiecare nouă replică aruncă în aer tot ce știam pînă atunci. Ca să-i poată ține piept, actrița Marta Nieto trebuie să ne ofere cea mai bună versiune a sa, plus ceva pe deasupra: coordonare impecabilă cu echipa tehnică a filmului, mimică dată în clocot, un chip gata să se dezintegreze sub ochii noștri.
Paradoxul e că acest cinema la puterea a doua, concentrat în figura unui plan-secvență care zguduie marginile cadrului, nu face totuși decît să accentueze moștenirea teatrală a proiectului. Verdict bizar, dar implacabil, semn că cinema + cinema dă uneori cu virgulă, și nu ce ne-am aștepta de la un film aflat în aparență la ani-lumină de cortina roșie și scena de lemn. Nu c-ar fi un lucru rău: teatrul e o matrice foarte generoasă pentru cinema; cîte filme nu-i datorează gloria! Atît că, în acest pasaj din Madre, Sorogoyen – care deja a fost nominalizat la Oscar cu un scurtmetraj similar, formal și tematic – nu inventează mai nimic: nici puterea unei camere de filmat, nici puterea unui telefon. La începutul secolului trecut, André de Lorde și Charles Foley compuneau o piesuță în două acte, Au téléphone, în care descopereau cu voluptate horror-ul inerent al acestui canal de comunicare. Reieșea astfel drama teribilă a omului legat de mîini și de picioare, nevoit să asiste orbește la un dezastru în care nu poate interveni: povestea par excellence, dacă mă întrebați.
Dar să revenim la film: Sorogoyen marchează apoi o elipsă de zece ani, după care ne teleportează pe plaja respectivă, unde protagonista Elena s-a angajat ca barmaniță și-și duce viața așa cum poate, dormind într-o penumbră luminată difuz de ecranul televizorului și scanînd peisajul după urmele dizolvate ale copilului ei, care-au lăsat un crater în amintirea sa. Pînă în clipa în care dibuiește pe fața angelică a unui puști din zonă trăsăturile acelui băiețel de odinioară. Începe astfel un mers pe sîrmă pentru Madre, în care cele două personaje dezvoltă o relație vag-sexuală, vag-maternă, care nimeni – nici măcar ei doi, și am impresia că nici măcar filmul – nu știe cum se va sfîrși sau unde va duce. Madre dă cîteva goluri aproape antologice, nimerește mult pe lîngă poartă și uneori se mai și autofaultează: victorie cel mult la limită, într-atît de nefiresc mi se pare amestecul dintre pornirile unui cinema greoi, gata oricînd să se-nhame teribilist la teme mari cu care nu e de glumă, și mizanscena aceasta stranie, care acumulează goluri de aer prin cavitățile sale tenebroase și permite astfel filmului să-și ia zborul cînd și cînd, în scene de apropiere sufletească dezgolite de sens și program.
Sorogoyen pusese deja la punct acest stil violent în precedentul El reino, prin cadre nefiresc de largi care îmbrățișează tot spațiul de jur-împrejur, într-o suită de compoziții westerniene în care pînă și subiecții ajung aplatizați și se confundă cu ce e de găsit pe lîngă. Dar în acea poveste care funcționa prin bîțîieli din picior, cu un politician presat contracronometru pentru a-și acoperi matrapazlîcurile, mizanscena făcea ce trebuie, adică ne zdruncina mințile tot învîrtindu-se ca o dronă scăpată de sub control, și învăluia totul într-o senzație tulbure, din care nu se mai putea discerne mare lucru. Aici, rezultatul e mai puțin inspirat: nu știu dacă acțiunea propriu-zisă a fost vreodată miza lui Sorogoyen, cert e că, în Madre, ea pare să fi fost prinsă în cadru aproape din întîmplare, la fel cum au fost prinse tot soiul de petreceri, discuții, peisaje (filmul e larg deschis înspre cele patru zări și se lasă invadat de gălăgia lumii, care nu e foarte clar în ce măsură e dictată de regie, în ce măsură e pur documentară). Rămînem la final cu umbra unor panorame malickiene cam prea electronice – camera de filmat e un ochi, iar ochiul e de sticlă –, în interiorul cărora s-a petrecut ceva, dar am uitat ce. Semn că filmul, prea indecis între nevoia moale a unei povești care să strîngă totul laolaltă și magnetismul peisajului atotcuprinzător, ar fi avut de cîștigat dacă s-ar fi lăsat pe de-a-ntregul în voia celui de-al doilea, călătorind în derivă către nu se știe unde și evitînd, astfel, dezamăgirile edificatoare la care te obligă pagina de scenariu. Există însă și lucruri foarte interesante dramaturgic aici, ca noaptea în care Elena rătăcește prin împrejurimi, înlănțuind party-urile și escapadele pe plajă pînă ce se crapă de ziuă. E o secvență care dezvăluie toată puterea cinema-ului practicat de Sorogoyen, capabil să creeze intimități în plină lumină, să găzduiască digresiuni molcome apărute de nicăieri și să producă accelerări nebunești, fără ca asta să afecteze cu nimic fluiditatea seducătoare a realizării.
Madre va rula în cinematografe începînd cu 4 iunie.
Victor Morozov este critic de film.
