Alb murdar

● Slalom (Franța, 2020), de Charlène Favier.

Slalom a făcut parte, în 2020, din selecția de sacrificiu a acelui Festival de la Cannes redus la dimensiuni fantomatice, și-apoi din filmele aruncate pe post de carne de tun în niște săli de cinema date peste cap de valurile pandemiei. Paradoxul ne face să intuim că, în vremuri „normale”, Slalom n-ar fi ajuns pe Croazetă – e un film prea cenușiu raportat la standardele festivalului –, dar ar fi rulat mai bine în distribuție – prin topirea unei compoziții fierbinți și vag exotice într-o formă de povestit (cum se zice: formă de copt) tradițională. Însă, din moment ce realitatea a luat-o, din nou, înaintea ficțiunii, tranșînd clar între proiector și laptop și obligînd filmele, la bine și la greu, să își cîștige locul în sală, Slalom a ajuns rapid o alegere exemplară de VoD, pierdută printre atîtea altele. Proiecția nesperată a acestui film franțuzesc pe un ecran de cinema autohton, la „Elvira Popescu“, facilitează o confruntare întîrziată, dar lipsită de falsele alibiuri ale streaming-ului, cu talentul și ezitările debutantei Charlène Favier. Și conferă acestui film hibernal, printr-o stranie coincidență anacronică, un ecou reînnoit în lumina crudă a evenimentelor de la Jocurile Olimpice recent încheiate.

Materia primă a lui Slalom este sportul, iar filmul îi datorează acestei ancore atît forța, cît și limita. Căci sportul, ca temă de cinema, prezintă avantajul unei traiectorii ideale pentru ficțiune – cu cuvintele sale de ordine: autodepășire, tranziție de la eșec la victorie, progres –, dar suferă de pe urma unei șablonări care, în film ca și în societate, face ravagii astăzi. De parcă acest tip de poveste, cu tînărul care visează la aur, ar oferi o morală numai bună pentru niște vremuri individualiste și concurențiale, protejată de un ambalaj glossy care dezvăluie doar vîrful aisbergului. Charlène Favier, fostă schioare, e interesată mai cu seamă de partea scufundată, de deturnarea acestei morale care confirmă mersul lumii – fiindcă acolo, în adîncuri, dăm nu o dată de povești mult mai sumbre, care nu văd niciodată lumina rubricilor de dezvoltare personală. Povestea din Slalom e nu doar sumbră – filmul e, într-adevăr, o experiență destul de amară, dat fiind că protagonista sa nu poate renaște decît cu prețul unei jupuiri sufletești –, ci și atentă la chestiunile zilei: o relație antrenor-elev care datorează mai puțin unei viziuni de tip Million Dollar Baby, cu heirupuri și pasiuni întru sport, și mai mult revelațiilor mișcării #metoo, responsabilă de a fi eliberat, printre altele, un discurs.

Ce învățăm din acest discurs, raportat la Slalom? Că performanța sportivă, podiumul, gestul – toate astea s-ar putea să fie nimic altceva decît exponatele lucioase dintr-o vitrină menită să mascheze abuzul și hărțuirea. În filmul clasic al lui Eastwood, eroina murea pe altarul sportului de dragul unui ideal inefabil, care-i cerea mereu mai mult și mai mult. Aici, izbînda e relegată în colțul cadrului – ba aș zice chiar că recompensa, pe parte sportivă, vine nefiresc de ușor, cu filmul executînd mari salturi peste acele imagini „obligatorii” ale chinului și ale suferinței (o secvență frumoasă o arată totuși pe protagonistă jonglînd între un apel cu mama și rutina antrenamentului în casă). Lyz (Noée Abita) ajunge campioană de schi, însă proba de foc începe abia în momentul în care antrenorul său (Jérémie Renier), surprins de rezultatele fetei, o ia la ochi. Există un joc foarte pervers aici, pe care filmul îl pune în scenă subtil, între justificările acestui bărbat cu scopul de a-și aduce campioana tot mai aproape – antrenament continuu în numele unui vis – și realitatea nespusă a culiselor. Inițial, fără să știu ce urmează, mi-aș fi dorit ca acest prim pas „prea departe” să nu fi avut loc. Nu pentru că n-aș crede plauzibile astfel de pulsiuni negre – ba dimpotrivă, intuiesc că sînt curente –, ci pentru că ele păreau să reducă, fatalmente, cele două figuri centrale la nivelul unor simple personaje de ficțiune. Or, acest nivel nu e aproape niciodată satisfăcător cînd la mijloc ne izbim de un fundal bine documentat, acela al competiției profesioniste, organizate după rituri stricte, dar nicidecum simpliste – complexitatea lor solicită un ochi ferm, capabil să reziste imperativelor unui plot care-și cere tributul edificator, sub forma unei împărțiri tipice între victime și călăi.

Dar întunericul în care se afundă povestea ca urmare a incidentului afirmă o reală înzestrare a acestei regizoare de a lucra cu ce e mai rău în om. Mai ales cînd acest rău se vede amestecat, perfid, printre alte rațiuni. Slalom merge neașteptat de departe – în ciuda unei dramaturgii convenționale, cu priviri în gol și rătăciri de moment – pentru a sonda potențialul distructiv pe care cineva îl poate exercita asupra seamănului său. Și asta cu atît mai mult cu cît scenariul nu exclude simpatia la adresa antrenorului: le-a avut și el pe-ale lui, a fost tratat mișelește de către federație, iar acum vrea să-și ia revanșa... Dar cum să-l mai privim, cum să-i mai susținem privirea, în urma actului comis? – iată o întrebare de cineast, lipsită de rezolvări ușoare. Situația e disperată: omul trăiește prin această sportivă pe care tot el o nimicește. Fără mare atenție pentru imaginea sportului – un documentar obscur al anului trecut, Esqui, privea alunecarea pe o pîrtie cu ochi de îndrăgostit –, Charlène Favier are totuși cîteva lucruri valabile de zis despre etica sa coruptă, baricadată în spatele unor cuvinte seducătoare. Slalom suferă de pe urma unui scenariu care calculează mult, prea temător cu uitarea de sine, cu ieșirile în decor sau cu accidentele ce se termină fericit. Dar în mișcarea lui aplanată reușește să dea naștere unui sentiment rece, bîntuitor.

Slalom va rula la Cinema „Elvira Popescu“ pe 24 februarie.

Victor Morozov este critic de film.