Despre filmele cîștigătoare la Veneția și Berlin
● L’Événement / Evenimentul (Franța, 2021), de Audrey Diwan.
Debutanta Audrey Diwan a triumfat anul trecut la Festivalul de la Veneția cu această adaptare după Annie Ernaux, despre o tînără studentă obligată să avorteze în Franța anilor ’60, pe cînd operațiunea de încetare a sarcinii încă nu fusese dezincriminată. Există în film destule idei solide, printre care și modul sigur pe sine în care Diwan transpune vizual epoca în cauză, balansînd undeva între nonșalanță pentru detaliile exterioare relegate înspre marginile cadrului și un anumit interes pentru look-ul și cromatica vremii. De fapt, Evenimentul este un film realist, și tocmai această opțiune a tonalității îl recomandă drept un vehicul de nădejde pentru o narațiune cu concluzie clară, dar care nu poate pretinde spre mai mult. Opțiunea se susține în măsura în care Diwan arată fidelitate față de scriitura lui Ernaux, mereu preocupată de realitatea dură a claselor sociale, ca și de schițarea lor într-o lumină rece și clară, cu o înclinație totuși vădită pentru cei de jos. Aici filmul stă bine: pe drumul de țară care o separă de gară și de lumea „civilizată” a orașului universitar, povestea respiră, fiindcă ne poartă spre realitatea discretă, dar totuși decisivă, a unei condiții familiale modeste, de sat, care ține chiar și așa să fie asumată cu demnitate și fără tam-tam.
Diwan circulă frumos peste prăpastia acestor medii ireconciliabile, compuse din cei cu complexe de inferioritate și cei care rup ringul de dans și aparatul de baby foot, perfect în largul lor. Dar filmul suferă de pe urma premisei sale, care îl face să sfîrșească acolo unde au sfîrșit și alte filme similare, de tip Vera Drake. Există un suspans de tipul „va scăpa oare (cu viață / în libertate)?”, care însă în prezent e prea puțin interesant pentru a justifica efortul. Diwan încearcă să suplinească această lipsă printr-o cruzime a tonului ce inevitabil evocă acel 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile către care Evenimentul, cu gros-plan-urile sale insistente care izolează, ușor prea didactic, personajul în singurătatea lui, a făcut semne insistente de la un capăt la altul. Experiența teribilă a andrelelor nu poate, atunci, decît să rezulte într-un moment punitiv adresat spectatorului, forțat să vadă și să simtă tot – dar nu e deloc sigur că ideea simplă a filmului n-ar fi putut fi înțeleasă și în absența acestei imersiuni fără imaginație.
● Alcarràs (Spania, Italia, 2022), de Carla Simón.
Există ceva idilic prin livezile de piersici pe unde este filmat Alcarràs, dar acest mic paradis amenință să fie anihilat de precaritatea economică a sectorului, precum și de iminenta expropriere a numeroasei familii care locuiește acolo și se ocupă cu agricultura. Filmul Carlei Simón denotă meșteșug pe mai multe paliere: acela de a dirija actori neprofesioniști (Jordi Pujol Dolcet în rolul tatălui, un loser simpatic cu inima mare, e minunat) și a umple cadrul cu figurile lor arse de soare și neplafonate de aparat, acela de a crea mici situații narative hazoase, acela de a-și înzestra filmul cu o miză socială clară. Filmul ține să exploreze în profunzime această premisă ficțională atent documentată, iar faptul capătă rezonanță explicită în scena în care tată și fiu leagă în sfîrșit o complicitate în jurul unui protest masiv al fermierilor, în care tractoarele defilează prin oraș și deversează remorci cu piersici în fața unei instituții nedrepte. Aidoma protagoniștilor săi, Alcarràs pare animat de o filosofie de viață simplă, și poate că cineasta Carla Simón a avut dreptate să nu-și încarce filmul decît cu chiotul – cînd mai căznit, cînd mai armonios – specific unei existențe mărunte scurse sub soare.
Într-un fel, cineasta e mai aproape de veterani socialiști precum Ken Loach sau Robert Guediguian, decît de cineva ca Alice Rohrwacher, care acum cîțiva ani realiza Lazzaro felice, o fabulă plasată într-un mediu rural asemănător, tratat însă într-o delicată cheie fantasy. Carla Simón e conectată la cinematograful social pursînge: filmul său extrage o mare forță din vria cu care inventează noi și noi pățanii în care copilașii bezmetici ai familiei, frați recalcitranți, adolescenți neînțeleși sau părinți acizi au șansa să se ilustreze, fotogenic și pitoresc, în fața unui obiectiv generos, care nu are nevoie de mai mult. Uneori, însă, ajungem parcă să tînjim după o scenă de mai mare îndrăzneală – ceva care să scoată terenul antropologic al regizoarei din orizontul limitat al rolurilor și postúrilor știute, unde fiecare își îndeplinește partea din start hărăzită de scenariu (există niște oameni răi și niște oameni buni prea clar delimitați în film), aruncîndu-l pe traiectoria reprezentărilor mai contondente, în care melodrama senină să fie mai puțin ostilă la adresa politicii cu nerv.
L’Événement și Alcarràs rulează în cinematografe.
Victor Morozov este critic de film.
