Ciclon
● Remorques (Franța, 1941), de Jean Grémillon.
Din listele cu cei mai mari regizori francezi ai tuturor timpurilor lipsește adesea un nume: Jean Grémillon. Faptul se datorează unei traiectorii artistice paradoxale, care l-a făcut pe acesta din urmă – debutant în cadrul unei recolte avangardiste tîrzii a anilor ’20 – să-și atingă vîrful artei în plină Ocupație germană și în imediatul războiului. Cineastul e luat adesea la grămadă cu acea generație de regizori care au condus filmul francez pe traseul mediu dintre un realism poetic bulevardier și o tradiție literară sforăitoare, împotriva căreia avea să se ridice cîțiva ani mai încolo Nouvelle Vague. Dar Grémillon are o lucrătură mult mai intensă față de, să spunem, Julien Duvivier sau Marcel Carné: dramele sale nu „radiografiază” decît prin ricoșeu fragmentele de real care s-au nimerit în cadru, fiindcă adevăratul lor subiect, universal și incoruptibil, este pasiunea – genul de lucru care trece pe sub scannere sociologizante. Există un fond comun exploatat de Grémillon și de congenerii săi: aceleași cîrciume de cartier, aceleași fețe populare tratate cu oarecare condescendență, aceleași staruri chemate să se dea în spectacol, ba chiar și aproape aceleași filoane narative ale frecușurilor dintre masculinitatea pusă la îndoială și feminitatea tînjitoare. Dar numai un miop ar putea rata prăpastia care separă o realizare molcomă și călduță despre „popor” (bunăoară agreabilul Fric-Frac de Claude Autant-Lara) de anvergura gestului care animă Remorques, filmul lui Grémillon din 1941, în numele unei emoții restituite de mașinăria cinematografului.
Multe lucruri se întîmplă în Remorques, și toate au prostul obicei să vină deodată: o navă se pierde în largul Bretaniei pe timp de furtună și cheamă un remorcher în ajutor; un bărbat se îndrăgostește de femeia focoasă găsită la bord, uitînd de propria nevastă suferindă; o lume socială se agită ceas de ceas, prinsă între ritualuri și etichete de tot soiul. Există două forțe în film: una e natura dezlănțuită, iar cealaltă e Jean Gabin – și pe ambele Grémillon le filmează superb. Marea are un muget ieșit din măruntaiele nopții, iar Gabin duce cu el o oboseală existențială demnă de eroii antici scăpați cu viață din război: a mai filmat cineva cu atîta aplomb măreția minerală a actorului? În comparație cu ele – produse ale unui gînd superior –, tot restul (nunți, intrigi amoroase) aduce a pulsație derizorie. Remorques este un film radical („experimental”, i-aș spune, dacă asta nu l-ar ghetoiza automat) camuflat într-un film de public, pe care scenariul lui Jacques Prévert, cu pupături, plînsete și dramoletă simplă are grijă să-l marketeze ca atare, fără a-i corupe adevărata natură.
Ajunge să privim secvența măiastră în care salvatorii de pe Cyclone, remorcherul local, sînt smulși de la petrecerea de nuntă la care luau parte și aruncați în necunoscutul nopții negre (noaptea, în Remorques, e greoaie ca o piatră). Remorcherul se avîntă apoi pe mare în căutarea pachebotului în derivă, căutare frenetică prin hulă și beznă căreia Grémillon are grijă să-i confere toată grandoarea unui film mut sovietic. Prea puțin contează, atunci, că ce vedem nu e decît la răstimpuri urma unor vapoare reale prinse în valuri, și că în rest vedem niște machete de nave peste care s-a turnat apă de la robinet. Nu doar că emoția clipei e intactă – dar surpriza provocată, avînd în vedere artificiul atît de ușor de demascat, proiectează Remorques într-un teritoriu de admirabilă bogăție figurativă, în care imagini reale cu pachebotul tractat și proto-animații din plastilină conlucrează sub îndrumarea unui cineast plin de resurse. E și cazul acestor cadre din carlingă, cu aparatul care se balansează violent printre personaje, bruind perspectiva într-o bîțîială de bețiv, sincronă cu furtuna de-afară. Remorques este al treilea mare film – după L’Atalante de Jean Vigo și Pe malul mării albastre de Boris Barnet – dintr-un deceniu foarte acvatic pentru cinema, care a văzut în cursul de apă sau în imensitatea mării un fel de complement torturat al iubirii.
Remorques înseamnă un conținut „jos” placat pe o mizanscenă care are un dublu merit: nu doar că este rodul unei viziuni care, înainte de a trece la filmat, s-a întrebat cum să filmeze, ci și că este o lecție despre asimilarea invențiilor formale în țesutul sensibil al filmului pînă ce ele ajung să fie singura opțiune posibilă – un predecesor al politicii autorilor care evită cu brio autoindulgența celui care știe prea bine că „face artă”. Tocmai acest conținut de pasiuni comune devine atunci sublimat prin puterea unei camere: și ce altceva înseamnă această tradiție a cinema-ului narativ romantic, dacă nu elevarea vieții de zi cu zi grație privirii? E de văzut scena în care Gabin își dă întîlnire pe plajă cu viitoarea lui amantă: îi vedem atunci pe cei doi, puncte pierdute în vastitatea peisajului privit de sus, în timp ce umbrele norilor defilează peste ei. Cei doi merg să viziteze o vilă izolată și nelocuită: ca într-un film de Antonioni, cuvintele devin atunci o mobilă de prisos în fața unei lumi dintr-odată goale. În Remorques, bărbatul se sacrifică în fața slăbiciunii femeii sale, dar numai după ce e prea tîrziu, moment în care trebuie să ia din nou calea mării. În capodopera ulterioară Le Ciel est à vous (1946), bărbatul trebuia să se sacrifice în fața celebrității femeii, ajungînd să strige, într-un cadru splendid al disperării: „Am pierdut totul!”. E orizontul spre care se îndreaptă protagoniștii lui Grémillon, angajați fără s-o știe într-o mecanică implacabilă care transformă dorința în hybris și nimicește tot ce prinde în cale.
Remorques este disponibil online, pe platforma MUBI.
Victor Morozov este critic de film.
