India Song
● Sexy Durga (India, 2017), de Sanal Kumar Sasidharan.
Se întîmplă tot mai rar ca în raza de acțiune a cronicarului de film să intre obiecte neidentificate. „N-am mai văzut așa ceva” – iată un gînd care nu prea-i mai dă tîrcoale cronicarului chemat să ștampileze imagini care seamănă cu alte imagini care seamănă etc. Prea des în ziua de azi, totul se petrece ca și cum cineaștilor nu le-ar mai trece prin minte ideea simplisimă de a ne arăta altceva, ceea ce nu face decît să crească miopia generalizată care mătură prin societate. Ei bine, Sexy Durga, filmul indian care a triumfat la Rotterdam acum trei ani, se avîntă într-acolo, oferindu-ne nu atît lucruri nemaivăzute, cît lucruri știute, dar care acum ne sînt arătate altfel. De pildă, știm cu toții cum arată un control de rutină în trafic și mai știm – fiindcă ne plac filmele – că șansele ca acesta să se termine cu bine sînt infime. Dar oare știm cum arată un astfel de control pe o șosea indiană slab circulată, la ora la care pe străzi pare să mai umble doar pegra societății, cu polițiștii derapînd direct într-un abuz urît de putere? S-ar putea, dar probabilitatea e deja mai scăzută. O găselniță modestă de genul ăsta nu e suficientă pentru a face un film mare – dar e modul ideal de a ne scutura din letargia filmelor corporatiste, toate la fel, care ne asaltează azi sub oblăduirea giganților de streaming.
Pariul unui astfel de film e cunoscut; orice cineast non-occidental și l-a setat măcar o dată. Rezumat, ar putea suna așa: cum conciliezi o acțiune modestă, eventual concentrată în timp și spațiu – un drum de-o noapte, să zicem – cu observația socială pătrunzătoare, care să nu miroasă a detaliu pus cu mîna sau a eșantion sociologic convenabil? Sanal Kumar Sasidharan reușește doar pe jumătate, fiindcă minimalismul de la firul ierbii pe care-l adoptă s-ar putea să se autofaulteze. Să mă explic. Există două femei pe nume Durga în acest film. Una este o zeitate celebrată în secvențe stranii care deschid și închid filmul, smulse din mijlocul unei mulțimi implicate într-o sărbătoare stradală în care nu e clar cît la sută e bucurie colectivă și cît delir. Fibra documentară a filmului ne arată aici, în planuri aproape subiective, de parcă ar ține locul privirii cuiva, tot soiul de ritualuri tulburătoare, în care bărbați merg cu picioarele goale pe jăratic sau se lasă împunși cu cîrlige și legați de acoperișul unui camion, pendulînd în aer. A doua Durga este o tînără care se întîlnește cu un bărbat pe o stradă întunecoasă, apoi face alături de el autostopul, în ceea ce aduce cu o fugă de acasă. Cei doi sînt preluați de niște indivizi într-un minibus, și-astfel începe o serie interminabilă de șicane mai mult sau mai puțin agresive, în care cei doi părăsesc repetat dubița, merg o bucată de drum pe jos, apoi sînt iar ridicați de aceiași oameni, din lipsă de alternativă.
Sexy Durga, v-ați prins deja, nu e un caz simplu. Lăsîndu-se în voia unei povești încropite, improvizate, care-l menține mereu pe linia fragilă a unui „totul e posibil”, filmul pare decis să nu facă nici un joc – nici pe-al celor care și-ar dori o cursă nebună pînă la capătul nopții, în care lucrurile o iau complet razna, nici pe-al celor care anticipează o dezintegrare lentă pînă spre horror pur de atmosferă, în genul unui Kinatay (Brillante Mendoza, 2009). Pe de-o parte, lucrurile sînt prea sincopate: tocmai cînd dau impresia că se angajează pe un drum fără întoarcere se și opresc. Pe de altă parte, nu e niciodată clar ce-i cu oamenii din dubă: ar fi dispuși să meargă pînă la ultimele consecințe? Cînd femeia imploră să fie lăsați să coboare, un personaj întreabă revoltat: „Dar ce, te-am rănit cumva pînă acum?”, iar în replica sa, care merge dincolo de orice interpretare, stă agățat tot jocul pervers al acestor pungași. E de apreciat dezinvoltura acestui regizor, care nu simte că are de dat socoteală narațiunii edificatoare. Cînd prietenul Durgăi găsește un fel de macetă în portbagajul dubei, ne-am aștepta ca pînă la final – Cehov oblige – să o și vedem împlîntată în carnea vreunuia dintre tipi. Dar nici vorbă de așa ceva. La fel cum e de apreciat lucrătura cu camera, care intră în habitaclu și iese afară în pași de dans, iar uneori obține fulguranța grației – ca în acel cadru în care aparatul execută o piruetă, dînd la iveală o șosea goală și o noapte neagră, apoi dintr-odată apare trenul pe care cuplul trebuia să îl prindă, totul fără tăietură.
Astea fiind zise, e ca și cum Sanal Kumar Sasidharan ne-ar fi servit un preparat ultrarafinat și îndrăzneț, dar care în momentul îmbucăturii perfecte, care să culeagă din tot ce avem pe farfurie, are de pierdut tocmai la gust. Pe bucăți, filmul e admirabil. Luat împreună – nu tocmai, fiindcă arată mai mult ca un exercițiu de stil foarte îndemînatic, fără însă o reală adîncime sau justificare a asociațiilor pe care ni le solicită. Cu realismul timpilor lungi și al microgesturilor diminuat de un metaforism cam academic, Sexy Durga se oprește, la fel ca protagoniștii săi prinși într-o buclă infernală, undeva în mijlocul drumului.
Sexy Durga este disponibil pe MUBI.
Victor Morozov este critic de film.
