Pasărea vorbitoare

● Uccelacci e uccellini / Păsăroi și păsărele (Italia, 1966), de Pier Paolo Pasolini.

Începutul din Uccelacci e uccellini, capodopera pasoliniană, e unul dintre cele mai frumoase din cîte cunosc: cineastul reunește aici o sumedenie de tonalități, viteze, moduri de a filma, care ne trec prin scherzo profan și credință de Dumnezeu, prin sărăcie și frumusețe, prin neant și iubire. Îmi vine în minte acea scenă unde cîțiva ragazzi exersează niște pași de dans în fața unui birt, apoi se dispersează iute ca un stol la vederea autobuzului pe care nu reușesc să-l prindă. Sau acel moment sumbru, dar oarecum abstractizat și ținut la distanță – o fulgurație a poporului –, cu un cadavru care circulă pe targă, acoperit de un cearșaf și înconjurat de localnicii care fac cerc în jurul lui. Aceste minute sînt dense ca un ghem care se cere despletit în toate direcțiile – figuri pasagere ieșite dintr-un reportaj foto (băiețelul cu figură melancolică ce ține în brațe un pui de pisică) se întîlnesc cu peisaje demne de un documentar observațional, pe măsură ce deambularea „situaționistă” a personajelor principale – un tată (Totò, magnific în ultimul său rol) și-un fiu (Ninetto Davoli) – ne poartă înspre terenurile virane de la marginea Romei. O lume tainică prinde astfel să ni se reveleze dezordonat, prin flash-uri orbitoare, care cultivă deopotrivă grația gestului de dans și precizia observației antropologice. Pasolini, îmi vine să zic, n-a fost niciodată mai evident avangardist și mai hotărît contemporanul nostru decît în aceste cadre care mobilizează un tip special de privire, fragmentat și curios, singurul apt să preleveze mici mostre din real cu un amestec de gingășie, violență și sarcasm, apoi să le arunce pe o pînză goală care nu reproduce lumea, ci o reconstruiește bucată cu bucată.

Uccelacci e uccellini mizează așadar, din deschidere și pînă în secvența de final, cu tatăl și fiul îndepărtîndu-se la apus, pe o sensibilitate ce a ajuns să ne caracterizeze, am impresia, la multă vreme după realizarea propriu-zisă a filmului. De altfel, abia cu acest film construit ca un buchet de proiecte neduse pînă la capăt, rod al unei frenezii creatoare care nu se poate conține într-o biată înlănțuire cauzală de fapte, cred că putem înțelege cît îi datorează lui Pasolini cinema-ul contemporan: de la chemarea spațiului devorat de obiectiv la atracția corporalității sau de la cinefilia care infuzează fiecare cadru (nu o imagine a lumii, ci o imagine a imaginii lumii) și pînă la cocktail-ul de intensități – ici burlesc dezlănțuit, colo sacralitate fără căpătîi –, Uccelacci e uccellini e o partitură postmodernă chitită să nu cedeze nimic din adîncimile spiritului sau din gurile de aer salvatoare ale umorului.

Morala modestă a filmului e că orice poate servi spre a face poveste (un animal vorbitor, un gest documentar rătăcit în țesutul ficțiunii, niște scenete desperecheate cu deschidere spre fantezie), iar creatorul n-are nici un motiv să fie complexat în fața gîndurilor nerotunjite, lipsite de „suită în idei”. Mărturie stă secțiunea mediană a filmului, în care protagoniștii se văd transpuși în călugări franciscani chemați să predice păsărilor despre credința în Dumnezeu, și care se încheie abrupt, în momentul în care Sfîntul Francisc îi obligă să ia totul de la început, fiindcă „misiunea” a eșuat. Apoi revenim în prezent, iar cei doi își reiau mica drumeție prin societatea deposedată a Italiei postbelice, în compania unui corb sfătos, care emite sentințe marxiste. Descoperă pe parcurs o familie fără mijloace – membrii ei par descinși din fotografiile lui Walker Evans –, căreia tatăl decide să-i ia și puținul rămas, apoi întîlnesc o trupă de actori marginali care-au rămas cu mașina în pană. Nici un învățămînt „uman” pur și dur de extras de aici – poate doar o atenție pentru diverse regimuri figurative, precum și o continuă voluptate a jocului cu forma (de la fast-forward la intertitluri comice), care fac din Pasolini un artist mult mai „plin” și mai contradictoriu decît caricatura politizată admisă de obicei.

Căci dincolo de convingerile sale politice – importante în măsura în care s-au conjugat mereu cu o practică a scandalizării conștiințelor adormite și cu o atenție pentru reprezentarea periferiilor –, mă interesează mai cu seamă omniprezența poeziei în fabulele construite de acesta pentru ecran. E ceea ce face din ele nu atît niște limbi de foc în calea cărora nu vrei să te afli, cît niște obiecte senzuale de analizat și înțeles sub multiple unghiuri. Uccelacci e uccellini e un astfel de obiect, deopotrivă act intelectual de prim rang și laborator popular în care se imaginează ziua de mîine. O urgență pare să parcurgă acest film, însă ea se dizolvă repede la contactul cu fascinația stîrnită de tinerețea băieților în floare și de transformările brutale care schimbă fața orașului. În 1966, Pasolini aruncă filmul la o răscruce între moștenirea istorică a Partidului Comunist – vedem imagini de la înmormîntarea liderului Palmiro Togliatti – și zorii consumerismului împotriva căruia s-a revoltat fără odihnă. Există ceva absolut non-trivial în toată opera italianului, dar mai cu seamă aici, cînd tăișul blasfemiei amenința să scufunde încărcătura argumentării. Dimpotrivă, Pasolini filmează cu candoare și cu fior – aparițiile filmului trebuie înțelese în cel mai înalt sens, iar impulsul de a spune lucrurilor pe nume nu înseamnă lipsă de invenție, ci datorie de a restitui lumea celor mulți care nu se pot bucura de ea.

Uccelacci e uccellini este disponibil pe MUBI.

Victor Morozov este critic de film.