Pe picior mare

● Metropolitan (SUA, 1990), de Whit Stillman.

Prin ancorarea într-un urban al creativilor (New York-ul văzut ca rezervor nesfîrșit, la bine și la rău, de existențe intelectuale), prin accesul pătrunzător în rîndurile studenților umaniști (universitatea văzută ca fabrică de tineri care se întreabă de ce să fie simplu, cînd poate să fie complicat), debutul lui Whit Stillman Metropolitan are toate motivele să pretindă la titlul de tătic al mumblecore-ului american. Sigur, filme care să studieze ecosistemul campusului american, cu toate deficiențele și sclipirile sale, s-au mai văzut și înainte, de la Breaking Away (1979) de Peter Yates la Lianna (1983) de John Sayles. Să zicem însă că Metropolitan introduce pe scenă, în acompaniament de tobă, dialogul ca unică forță de tracțiune a filmului, pretenția intelectuală mai mult sau mai puțin fondată ca principală trăsătură de caracter, iubirea ca orizont ultim, mereu de neantins: adică un întreg arsenal din care, la scurtă vreme după aceea, un regizor precum Noah Baumbach își va putea alege și perfecționa armele de predilecție. Pînă una-alta, Metropolitan merită văzut pentru dezinvoltura sa paradoxală și incomodă, care găsește în mijlocul unor studenți bogătani, mari amatori de frac și papion, resursele unei prospețimi hazoase.

Ce surprinde cu adevărat la povestea aceasta a studentului socialist (Edward Clements) care nimerește mai curînd întîmplător în gașca unor burghezi de-o seamă cu el este tocmai franchețea cu care Stillman terfelește idealurile politice ale celui dintîi pînă ce acestea ajung să se confunde cu valorile leneșe și mizantrope ale celor din urmă. Ne-am aștepta probabil ca grupulețul de oameni falși să fie trezit la viață de apariția acestui roșcovan cu idei ceva mai avîntate, sau măcar ca această ciocnire de concepții să producă scînteia unui adevăr revelat despre clasele sociale, demascarea unui simulacru, sau poate o morală vag-înverșunată despre lumea injustă și letargică în care am ajuns să ne bălăcim. În van.

Căci dacă există un adevăr care luminează povestea, atunci el ne este șoptit oblic, iar înverșunarea nu va apărea niciodată. Dar forța de atracție a filmului e mereu animată de langoarea sa senină și nihilistă, care ia forma zilelor goale ale acestor oameni fără Dumnezeu, pînă ce diferența specifică dintre băiatul nostru strîmtorat cu banii și confrații săi înstăriți se dizolvă într-o filosofie de viață în care nimic nu mai contează. Metropolitan are un fel subtil de a da la iveală ce-i mai urît din om în aceeași măsură în care scufundă totul într-o aură de vulnerabilitate și șarm stins, care ne împiedică să sărim la concluzii: vezi scena, rînd pe rînd violentă, ridicolă, înduioșătoare, în care Nick (Chris Eigeman), „unul de-ai noștri”, se lansează într-o tiradă calomnioasă la adresa unui cunoscut, apoi totul se dovedește c-a fost o scorneală, bazată totuși pe anumite deducții corecte. Că Nick e un papițoi devine clar în urma spectacolului său trist – dar nu e la fel de adevărat că, în toată maimuțăreala sa, a întrezărit ceva ce altora le-a scăpat?

Există o aură atemporală în discuțiile blazate ale acestor tineri, care conferă filmului ca un fel de distanță față de cele povestite – mai aproape, în fond, de un film de epocă desuet decît de o analiză fără compromis a prezentului. Personajele din Metropolitan, dăruite cu generozitate celor mai meschine manevre sociale, au ceva din parvenitismul tinerimii dublineze din poveștile lui Joyce sau din fervoarea neputincioasă a princetonienilor chinuiți ai lui Fitzgerald – iar faptul că par să locuiască, totuși, într-un oraș poluat și infestat cu publicități de Crăciun nouăzeciste nu le smulge cu nimic din anacronismul flagrant pe care Stillman îl observă cu blîndețe, amuzament și interes antropologic. E o lume guvernată de etichetă, ipocrizie, bîrfă; strictă cu ierarhiile, aprigă într-ale bizutajului, captivă în reflexele unor alte vremuri – iar anvergura privirii rotunde, dezbărate de așchiile ideologiei, pe care o mobilizează Stillman are de profitat de pe urma acestei colaborări reciproc avantajoase cu formatul mic al filmului independent, care-i conferă agilitate și privilegii de insider cu costuri minime.

Putem reproșa filmului că se împiedică de o rezoluție cam zaharisită: doi tipi care s-au luptat pentru inima unei fete ajung să conlucreze cînd realizează că nu le rămîne vreo alternativă mai profitabilă. Dar pînă în acel punct – care totuși împrumută ce-i mai bun din tradiția indie-ului american, adică o imagine tremurată și luată de la oarecare depărtare, pe urmele unor oameni care se zbat în existențele lor fără scăpare –, filmul va fi evoluat pe traseul imprevizibil al unor bucăți de viață atent documentate, care n-au nimic de cîștigat din a fi rezumate, dar au totul de pierdut din a fi privite cu un ochi distrat. Metropolitan construiește adeziune față de membrii unui grup în jurul căruia camera de filmat se plimbă ca-ntr-un muzeu etnografic conceput inteligent: într-o lume în care clasa de mijloc e cea mai ubicuă noțiune posibilă, mereu scoasă la înaintare în arta mainstream fără idei, a merge în vizită pe la aristocrați e un gest care conține în el toate urmele unui radicalism dandy și decalat, de care încă avem nevoie.

Metropolitan este disponibil pe MUBI.

Victor Morozov este critic de film.