Un western în plus
● News of the World (SUA, 2020), de Paul Greengrass.
Ce se mai poate stoarce pentru zilele noastre din șablonul împămîntenit al western-ului? Nu mare lucru, dacă e să ne uităm la ultimul film al lui Paul Greengrass. Pornind de la o premisă fordiană – o fetiță crescută de un trib indian trebuie condusă la casa ei de albi, undeva la mare distanță –, ce vedem e un road movie dintre cele mai prăfuite. Deja în 1956, cu crepuscularul The Searchers, John Ford ne punea în fața posibilității ca un astfel de copil – jucat, acolo, de Natalie Wood – să nu mai poată fi reintegrat în „civilizație”; iar dacă în final ne oferea un mesaj optimist, o făcea în cel mai pur stil fordian – ambiguu, ambivalent și cu condiția să avem o înțelegere foarte laxă a termenului „optimist”. Cinci ani mai tîrziu, în magnificul Two Rode Together, același Ford răsucea cuțitul, arătîndu-ne o cacealma de misiune de recuperare a unor prizonieri albi din tabăra indienilor, care se soldează cu preluarea unui copil sălbăticit. Dar odată reîntors între „noi”, gloata americană n-are timp să-l înțeleagă – să-i lase timp să se „ajusteze”, adică –, preferînd să-l linșeze undeva departe de acoperămîntul oricărei legi.
Deci ideea că indienii sînt niște barbari însetați de sînge, monedă curentă pentru multă vreme în western-ul clasic, își pierdea încă de pe-atunci din fundament. Nu e nimic nou în povestea lui Greengrass, care alege să ne arate triburile de la distanță, mărșăluind prin ploaie și praf, asemenea unor spirite blînde. Dar e ceva profund dezagreabil în această bună-cuviință artificială a filmului, care pare să updateze politicile rasiale fără a-și lua timpul de-a le examina sau provoca, măcar puțin mai adînc. Povara știută a omului alb e aici contrabalansată de personajul lui Tom Hanks, un veteran din Războiul Civil care-și cîștigă traiul citind presa din orășel în orășel. Pîinea lui Dumnezeu, acest individ – susținut de privirea compătimitoare, aproape bolnăvicios de tristă, în care Hanks intră tot mai bine pe măsură ce îmbătrînește – e acolo pentru a îmbrățișa toate cauzele pierzătoare, și nu pare capabil să înmagazineze vreun gînd rău în corpul lui tot mai tocit de vreme.
Nici aici nu e nimic nou, ba chiar, îmi vine să zic, e un regres – fiindcă western-ul de odinioară, mai ales prin figura din ce în ce mai îmbătrînită a acelui golan superb pe care-l purta din film în film John Wayne, a știut să se joace, în cele mai bune momente, și cu nuanța, și cu ironia. Cu nuanța, pentru că de la un timp – și mai ales în The Searchers – devenise tot mai complicat să-ți dai seama dacă un tip ca Wayne îl joacă pe omul bun sau nu, și probabil că în ultimă instanță rezolvarea acestei dileme nici nu mai conta. Cu ironia, pentru că realizatorii de western au înțeles potențialul tragi-comic al acestor corpuri pentru care vremea nu are milă, dar care perseverează totuși în violență, culminînd cu bătrînelul jucat de Clint Eastwood în Unforgiven (1991), care avea mari dificultăți pînă și să se urce în șa, darămite să mai nimerească ținta. Or, tuturor acestor zăcăminte de subtilitate li se face aici cu ochiul – îl vedem la un moment dat pe Hanks ținîndu-se cu o mînă de șold –, doar pentru a fi mai apoi abandonate în drum.
Bun, mi se va spune, dar lucrurile astea sînt chichițe. Și-ntr-adevăr, peste toate s-ar putea trece dacă Greengrass ar manifesta ceva prospețime la nivel formal sau tematic. Însă nu e cazul. Ce deranjează cel mai tare e senzația că această excursie se vrea primejdioasă doar pentru că așa scrie la carte, și nu dintr-o necesitate internă. Vedem cum Hanks se duelează cu un trio de bandiți într-un peisaj stîncos, vedem cum îi ține piept unui exploatator veros, vedem cum căruța în care o transportă pe fată se face praf într-o prăpastie. Dar pare că toate aceste lucruri sînt doar găselnițe de criză, scornite de mintea obosită a unor scenariști – același Greengrass, împreună cu Luke Davies – care habar n-au cum să mai accelereze puțin niște ape stătute. Și că veni vorba de personajul fetei, jucat de tînăra Helena Zengel (care s-a putut vedea în România în recentul System Crasher), e poate cel mai revigorant truc al filmului: Zengel are într-adevăr o lucire sălbatică în ochi, iar mutismul fetiței, care nu cunoaște boabă de engleză, pare a fi singura provocare reală a acestui traseu, în măsura în care îi protejează trauma și ne-o face inaccesibilă. Păcat că traiectoria acestei relații între cele două personaje nu-și lasă libertatea de a se avînta pe teren necunoscut, ceea ce face ca lucrurile să fie cît se poate de previzibile – după primele zece minute de film știm deja cum se va termina totul și am da orice pentru ca așteptările noastre să fie contrazise. Însă News of the World face parte dintr-o serie de filme tot mai cuminți, care urăsc să iasă din zona de confort, oferindu-ne iar și iar aceleași povești transpuse dintr-un decor sau un gen în altul, fără alt țel decît evazionismul cel mai inofensiv.
News of the World este disponibil pe Netflix.
Victor Morozov este critic de film.
