Singurătate

● Enfant terrible (Germania, 2020), de Oskar Roehler.

Enfant terrible, epopeea minoră dedicată figurii care a fost Rainer Werner Fassbinder, riscă să treacă neobservat, pentru că nu face lucrurile ca la carte. În loc de o imersiune previzibilă în măruntaiele unor vremuri intense, el ne oferă un cadru abstractizat în care performanțe actoricești pline de vervă fizică sînt chemate să se încaiere. În locul unei biografii rezonabile, cu început-cuprins-încheiere, el scoate din tolbă cîteva momente marcante și confuze, transformate în bacanale fără nici un Dumnezeu. În fine, în locul unei personalități istorice despre care să putem pretinde, la final, că am învățat una-alta, el propune un personaj de ficțiune, adică o sumă de însușiri care coabitează cu greu sub carcasa de carne și umori negre a creatorului în cauză. Fassbinderul actorului Oliver Masucci e convingător pentru că, înainte de a ne ameți cu panseuri spirituale, se impune în calitatea sa de corp fără rușine: cu tricoul strîmt care nu-i poate acoperi burdihanul, cu moaca hirsută și mereu prost-dispusă, cu mersul de cowboy alcoolizat, acest Fassbinder amestecă fascinație și dezgust, sudoare și fum de țigară în însăși firea sa de copil răsfățat, rătăcită în aparența unui criminal în serie.

Meritul filmului, aici, ține nu de reconstrucție – cît de ambiția de a se înălța, sfidător la adresa artefactelor timpului, ca o arenă a jocului (joc actoricesc, joc sadic, joc amoros) în formă pură, esențializată, care face ca fiecare scenă să fie o înfruntare pentru supremația prim-planului. Enfant terrible curge astfel – pastă chimică și spasmodică sub cerul mereu întunecat al studioului – către rezoluția sa știută: Fassbinder nu poate sta liniștit pînă ce nu-i reușește ieșirea din scenă perfectă, cea prin care să-i depășească, în virtuozitate monstruoasă, pe partenerii săi (pe platou și între așternuturi) care l-au precedat în moarte. Există o gradație, totuși, chiar și în cazul acestui maestru al excesului și al arderii: e de văzut cum ultima parte a filmului capătă astfel contururile unui mare delir urlat, cu Fassbinder captiv într-un solilocviu tot mai bolnav – și, judecîndu-i filmele, tot mai strălucit – care îl plasează în povestea cineastului Oskar Roehler, surpriză, nu ca pe un saturnian tragic, ci ca pe o paiață distructivă prin care au prins să vorbească glasuri de neînțeles.

Mai cu seamă, Enfant terrible e scena unei neînțelegeri fundamentale: cine vrea fapte măsurabile despre viața artistului german să stea departe de el. (În sensul ăsta, notațiile cu dată, tip „Cannes 1978”, sînt o capcană ghidușă lansată de film, căci, departe de a avansa răspunsuri certe, ele funcționează ca o dezvelire a mecanicii simple care stă la baza sa: transformarea carierei lui Fassbinder în materie audiovizuală ambivalentă, aptă să sugereze deopotrivă circul și nebunia.) Filmul este cu siguranță mai stimulant dacă lăsăm toate aspirațiile de scholar – exactitate și decență – la poartă, aruncîndu-ne în premisa lui de farsă brechtiană cu voluptate și ironie. Altminteri, consistența poveștii lasă de dorit – deși e greu de pretins de la Fassbinder nițică grijă pentru unitățile aristotelice –, iar personajele sale (iubiți, actrițe și alți membri ai acestui clan informal de-a dreptul excentric) aparțin unui biopic mult mai convențional. De unde și efectul vag de autosabotaj al filmului, care ne trece prin multe – luminile se schimbă brutal la tot pasul –, dar ne spune puține, adică mai nimic în afara lucrurilor știute: Fassbinder era un clovn străfulgerat de intuiții geniale, un om cu dragoste de animalitate, un amorez fără speranță etc.

Mai precis, toate acestea, îmi vine să zic, se simt și fără a face din viața lui un subiect de disertație, doar privind filmele minunate pe care le-a dat, de o extremitate rar întîlnită în alte părți. De ce, atunci, nevoia acestui film nou, ersatz trist după Querelle, Lola și In einem Jahr mit 13 Monden? Și ce rămîne din sălbaticul creator în filmul care îi discută viața? Ca de-obicei, ne aflăm în fața unei tensiuni vechi de cînd biopic-ul, între normalizarea extraterestrului la care ni se oferă acces și reducerea sa la o suită de aforisme, faze tari, momente-cheie, care îl singularizează în afara oricărei istoricități. Filmul, prea prolix, se rătăcește în ambiția sa uriașă, de a repovesti acest destin truculent folosindu-se tocmai de stilul subiectului său. Butaforia exotică – uși pictate, pereți de carton – ajunge să joace împotriva ideii fassbinderiene a preaplinului de emoție, risipind atenția. Din fericire, personajul – cu aluziile sale timpurii la filme vechi de Raoul Walsh și filme noi de Jean-Luc Godard, care lasă mai apoi locul unei purități periculoase (a meseriei, a iubirii fără rest, a drogurilor) – e suficient de contradictoriu pentru a țîșni ca o minge de foc din miezul acestui film ezitant, care se visează mai radical decît este de fapt.

Enfant terrible rulează în cinematografe.

Victor Morozov este critic de film.