Despre dragoste și alți demoni
● Vers la tendresse (Franța, 2016), de Alice Diop.
A devenit ca un reflex salvator, pentru mine, ca, de cîte ori îmi doresc să aflu vești despre Franța de azi, să mă uit la cîte un film de Alice Diop. Găsesc acolo cam tot ce e de știut în privința acestei națiuni aflate în plină ebuliție, redată pe ecran cu empatie și îngăduință față de oricare dintre luptele care o animă (cel mai recent documentar al său, Nous, se distinge prin radicalismul cu care alătură pături sociale a priori ireconciliabile), dar refuzînd pînă și cea mai vagă tendință a sectarismului identitar. Să nu confundăm lucrurile: Alice Diop este o femeie de culoare, și tocmai această postură face ca filmele sale să devină, foarte repede, de-a dreptul pasionante, traversate de un cîmp electric de forțe politice. Dar punctul din care vorbește ea se înscrie mai curînd în sensibilitatea documentară veche de a vedea la celălalt (iat-o pe cineastă stînd la masă, în Nous, cu venerabilul scriitor alb Pierre Bergounioux), decît în trend-ul recent al creatorilor care își reafirmă poziția exclusiv pe baza unor predici destinate celor ca ei. În sensul acesta, mediumetrajul Vers la tendresse, cu care a triumfat acum cîțiva ani la Premiile César, e exemplar pentru căutarea intensă a alterității care stă la bază activității sale: Alice Diop urmărește în film patru bărbați pe care îi întreabă despre dragoste. Rezultatul n-are nimic dintr-un capriciu aleatoriu: el dă naștere unui mozaic de atitudini ce descriu, printre rînduri, o lume care se ferește de luminile mediatice.
Vedem în Vers la tendresse doi tineri pentru care experiența amoroasă s-a rezumat dintotdeauna la interacțiuni sincopate, stîlcite de stigma socială: femeile întîlnite de ei sînt mereu „curve”, „ușuratice”, bune de-o noapte și-atît. Vedem apoi un tînăr homosexual de culoare, care își descrie drumul anevoios pînă la asumarea propriei condiții. Vedem, în fine, un bărbat care trăiește o poveste de iubire rotundă și afișată alături de o femeie, sfidător la adresa prejudecăților din cercul de prieteni. De ce sînt relevante aceste scurte portrete realizate de Alice Diop? Din două motive. Primul ține de social – mai exact, de sentimentul că, în Franța periferiilor, dragostea e un chin și un tabu, iar acesta e un discurs eliberat cu efort. Sînt multe momente în care simțim cum violența mediului social irupe în plină poveste intimistă, dar poate cel mai emoționant intervine atunci cînd al doilea tînăr ne spune că iubirea este pentru albi, fiindcă doar în familiile de albi ea reprezintă un subiect pus pe tapet. Vers la tendresse este un film neașteptat de dureros, în măsura în care dă la iveală trauma unei generații: nu doar aceea de a nu ști cum să iubească, ci și aceea de a se autodistruge în numele unui machism fără noimă, perpetuat în gașcă pe post de atitudine protectivă.
Un alt motiv transformă aceste mici mostre de biografie în veritabile necesități: precizia cineastei de a le trata drept experiment audiovizual. Formal vorbind, Vers la tendresse nu avansează opțiuni aventuroase, dar fiecare fragment poate fi citit ca un ingenios exercițiu de stil, care apropie cele povestite de subgenuri clar delimitate, de la filmul de suburbie (film de banlieue) la romance. Seva polemică a filmului e cu atît mai strălucită cu cît ea vine la pachet cu o aparentă acceptare blîndă a stării de fapt: în ultimul segment, cel cu relația de dragoste „sănătoasă”, Diop filmează o secvență de mozoleală, pendulînd grațios între clișeu pop și sentimentalism dezlănțuit, iar în penultimul, o simplă călătorie cu trenul de periferie constituie o ilustrare numai bună a dorului de depărtări. Prima parte e însă cea mai bogată la nivel vizual: Diop realizează aici un fel de scurtmetraj despre nocturnul populat cu figuri suspecte, între care cîțiva tineri defavorizați ce își fac loc cum pot: vezi secvența în care cumpără niște sticle de apă și niște sticluțe de vodcă, transferă conținutul celor din urmă în recipientul primelor și trag o dușcă, apoi pornesc mai departe, de parcă numai așa ar putea da piept cu viața.
Nous, de asemenea disponibil online pentru vizionare, este cel mai important film de pînă acum al cineastei: dispozitivul său se vede acolo desăvîrșit de fundamentala egalitate pe care plasează, de pildă, un imigrant malian fără acte și o bandă de vînători regaliști – indiferentă atît la statuturile lor sociale distincte, cît și, să nu ne îndoim, la afinitățile sale prealabile. Însă această deschidere, care merge mînă în mînă cu o democrație a aparatului de luat vederi, niciodată scăpat din frîu și lăsat să facă pe deșteptul, este deja evidentă în Vers la tendresse. Alice Diop caută puncte nevralgice ale contemporanului, zone politice unde se dau aspre bătălii pentru renegocierea forțelor și raporturilor dintre cei favorizați și cei uitați. Cinema-ul are rolul său de jucat în lumea aceasta febrilă, iar o operă precum cea a regizoarei, cu fantezia sa reținută și sociologia sa sălbatică, este dintre cele care, astăzi, ne-au devenit indispensabile.
Vers la tendresse se poate viziona online, pe platforma MUBI.
Victor Morozov este critic de film.
