Din mînă în mînă
● L’Argent (Franța, 1983), de Robert Bresson.
Cum cinematografele așa-zis mainstream – chiar și cele dedicate filmului de artă – lasă mai mereu filmul de patrimoniu în grija cinematecilor, preferînd să se concentreze pe ce „arde” la ora actuală, orice ocazie de a ne reîntoarce în trecut de pe scaunele lor trebuie pîndită cu grijă. Mai ales cînd ea aduce nu doar un Robert Bresson – condiție deja suficientă pentru o deplasare înfrigurată pînă la sala obscură –, ci un Robert Bresson mai puțin văzut și discutat, L’Argent (1983), care avea să fie și ultimul. Acest film, împreună cu cele cîteva care l-au precedat – de la Une femme douce (1966) la Le Diable probablement (1977) –, ne spun că opoziției dintre prima perioadă de creație bressoniană (ascetică, riguroasă, adînc-cerebrală) și a doua (mai impură, mai interesată de timpul său) ar trebui să i se retragă dreptul de ședere în cetatea cinefilă. De-ar fi să fiu întrebat, m-aș grăbi să mă poziționez în tabăra din urmă – cea a culorii, a hippioților, a ecologiei: tot atîtea elemente care pătrund ca prin efracție în fortăreața bressoniană, apoi realizează că se simt chiar bine pe coridoarele ei reci. Nu doar din spirit de frondă – nimic nu bate, la o adică, Journal d’un curé de campagne (1951) –, ci și din credința reală că aceste filme trebuie urgent și definitiv reabilitate în ochii tuturor. Vorba eseistului Jacques Aumont: „Bresson-ul cel din urmă e ca Tițian-ul cel din urmă, totul ni se oferă simultan – noapte albă, noapte neagră, noapte luminoasă și colorată, iubire și cruzime, speranță și caritate”.
Revenind la filmul nostru, găsim în el o concentrare a multor teme care l-au preocupat pe autorul lui înspre finalul carierei: de la tinerețea decadentă, care umblă cu motoreta pe trotuar și plasează nonșalant bancnote false în drumul său, pe post de „hai să vedem ce se întîmplă”, la încercarea de pătrundere a spiritului contemporan, printr-o fascinație greu de explicat pentru artefactele sale de vîrf: vezi magnetofonul care dirija subtil povestea din Quatre nuits d’un rêveur (1971) sau bancomatele care scuipă bani în cel mai miraculos mod cu putință în L’Argent. Găsim în el, totodată, o sinteză a geografiei intime bressoniene de la începuturi: închisoarea din Un condamné à mort s’est échappé (1954), casa izolată din același Journal... În fine, aceste aluzii intertextuale nu traduc altceva decît fidelitatea înaltă a lui Bresson pentru o lume în nemișcare, asupra căreia acesta plachează însemnele unei societăți în perpetuă metamorfoză.
Și ce e banul – acest protagonist din umbră al filmului – dacă nu modul cel mai eficient de a aduce împreună galeria de umanități (tineretul fără scrupule, adulții greu încercați de soartă) și de tipologii (femeia-martir, patronul veros, inocentul damnat) pe care Bresson le-a investigat, separat, în fiecare film? Cînd bancnota falsă trece din mînă în mînă în primele secvențe ale filmului, ce vedem nu e o narațiune pe modelul Madame de... (Max Ophuls, 1953), în care obiectul persistă în plot, în timp ce posesorii săi se schimbă, dizolvîndu-se în hors-champ, ci una în care jocul hazardului e mereu faultat cu cinism, doar-doar va permite dezvăluirea grației în mijlocul acestor indivizi depășiți de situație.
Pentru cine nu vorbește bressoniana, L’Argent constituie o introducere ideală în subiect. Cadrele sînt mai largi, iar acțiunile din interiorul lor mai inteligibile, în timp ce elipsele s-au făcut mai dulci. Decupajul însuși o dă mult mai rar pe abstracțiunile aproape cubiste care l-au consacrat pe Bresson. Rămîne însă o atenție aproape cultică pentru gestul uman separat de context; de altfel, acest cinema, destul de prizat chiar și astăzi de atîția epigoni, dar fără a i se atinge forța extatică, aproape că a configurat un ditamai domeniul de cercetare în studiile de film: gestul în cinema. Și că veni vorba: se vorbește mult despre filmele lui Bresson ca aparținînd unui cinema al rațiunii, al austerității, al minimalismului. Se vorbește mai puțin despre emoția genuină cuibărită în decupajele perfecte ale acestor micro-acțiuni din care sînt ele alcătuite, ca și despre plăcerea aproape senzuală – pe care n-am mai regăsit-o, cred, în nici o altă filmografie – procurată de vederea unor mîini în gros-plan, ocupate cu împăturirea unor bancnote sau, ca în Pickpocket (1959), cu buzunărirea trecătorilor. Dacă se poate vorbi de un cinema pentru oameni mari în adevăratul sens al cuvîntului, atunci aceste filme, în care juisarea este distilată în fragmente mici de peisaj uman imuabil, sînt cea mai înaltă expresie a sa.
Există ceva, în ultimele filme ale cineastului, care rezistă în fața interpretărilor de primă mînă, ca și cum interesele acestui creștin conservator brusc convertit la moda actualității nu s-ar lăsa decriptate în tot ce au ele mai profund și mai naiv. Ca și cum, în fața acestor tablouri care pretind să livreze fotografic zgomotul timpului, ar dăinui un rest de ambiguitate și capcană. Se poate face un film social dintr-un șirag de panseuri ready-made despre societate? Pînă să văd aceste filme aș fi fost tentat să zic nu. Acum m-aș mai gîndi de două ori, într-atît de magnetic e acest cocktail de postmodernism și postúri dostoievskiene total anacronice pe care Bresson, încă o dată, ne invită cu politețe să-l dăm pe gît, pînă la fund.
L’Argent va fi proiectat la Cinema „Elvira Popescu“ pe 7 iulie.
Victor Morozov este critic de film.
