Lacrimi artificiale
● Nowhere Special (Marea Britanie-Italia-România, 2020), de Uberto Pasolini.
Lacrimile, se știe cel puțin de la Aristotel încoace, sînt unul dintre lucrurile fundamentale pe care le favorizează experiența artei. Nici nu e de mirare, atunci, că melodrama a prins atît de bine la oameni atît de diverși precum Kenji Mizoguchi și Clint Eastwood. Și probabil că niciodată nu sîntem mai vulnerabili – și mai bucuroși că sîntem astfel – decît în întunericul sălii, cînd peste noi amenință să năvălească un val de emoție. Regizorul Uberto Pasolini pare să cunoască, și încă prea bine, puterea pe care o situație melodramatică o poate dobîndi asupra spectatorului. Dar se bazează atît de mult pe această putere, uitînd cît de evanescent e efectul ei, încît melodrama nu mai pare, în cazul său, un mod propice de a mobiliza gîndirea cinematografică – ci un șiretlic prin care să poată scăpa basma curată cu un film ratat.
O bună parte din izbînda melodramei ține de dozaj: jocul abil dintre reprimarea emoției și descătușarea ei, adesea oglindind soarta crudă a unui erou sfîșiat între o pasiune imposibilă și niște așteptări societale normative, poate produce vertij atunci cînd se ating intensitățile optime. Pasolini greșește pentru că nu are încredere în filmul său și în oamenii care-au venit să îl vadă: îi e teamă că, odată ce lasă mai moale pedala cu patos, ambreiajul acestei povești lăcrămoase va decupla singur și ne va lăsa în drum. De unde și senzația că, de la atîta exces glicemic, devine complicat să separi momentele de emoție autentică de acelea prin care se trag sfori groase. Căci Pasolini are dreptate să fie nesigur pe materialul său: sub aspect de mizanscenă, filmul gonește pe lîngă noi fără să lase urme. Cadrajele sînt generice, discuțiile dintre personaje se ridică cu greu peste nivelul tutorialelor pentru interviuri de angajare. Nowhere Special este un film fără texturi, care arborează același dezinteres pentru locurile fără nume pe unde s-a filmat ca și pentru oamenii care le populează.
Ce mai poate melodrama astăzi? Grea întrebare, care trimite direct în punctul nevralgic al unui gen cinematografic – nu e singurul – prea bine asociat cu un loc (Hollywood-ul), cu o perioadă (anii ʼ40-ʼ50), cu o formulă (filme centrate pe figuri feminine, care să mai dilueze puțin din angoasa socială a unui mediu machist, plin de cai și călăreți înarmați). Uberto Pasolini nu vine din zona asta decît oblic: filmul său aduce mai curînd cu experiențele lui Ken Loach, dar subțiază politicul pînă ce ajunge să semene cu o boare, călcînd în schimb mai apăsat pe butoanele storcătorului de lacrimi. În centrul poveștii îl avem pe John (James Norton), despre care aflăm pe parcurs că e pe moarte și-și pregătește trecerea dincolo încercînd să-i găsească fiului său de 4 ani o nouă familie iubitoare. Acest „pe parcurs”, care ne ascunde detalii și se amuză, măcar un pic, să ne ducă pe o pistă falsă, e cel mai interesant truc al scenariului: la început credem că de vină e sărăcia, sau beția, sau neglijența lui John, sau toate la un loc. Nici pe departe: John își iubește fiul, iar fiul îl iubește pe John – nici o notă falsă pînă la final în această relație. Problema e că nimeni nu e dispus să-i ofere acestui băiețel un cămin pe placul tatălui. Sfîșierea de-aici vine: timpul trece, nisipul ajunge la fundul clepsidrei, iar unicul progres al bărbatului e în dragostea, mereu consolidată, pentru fiu.
Ken Loach a rafinat expresia unui cocktail de film politic și melodramă. I se pot reproșa multe acestui marxist care umblă pe furiș la coarda sensibilă, dar nu și că n-ar fi eficient. Cum ar veni, ideile de stînga alunecă mai bine pe gît în jos atunci cînd sînt unse cu niște patetism: e o miză mică, dar e totuși o miză. Nowhere Special n-are nici miza asta: social, viața e grea (John spală geamuri), inegalitățile sînt mari, dar asta e. Filmul nu e nici revoltat (măcar așa, prin aplomb, i s-ar fi putut scuza cecitatea politică), nici dispus să examineze mai riguros această problemă, altfel decît sub forma unor cadre în care John privește prin geam direct în casele unor burghezi. Ceea ce ne aduce în miezul necazului: căci totul, aici, e făcut pentru a ne face să plîngem. Totul ne cheamă să-l compătimim pe acest bărbat iubitor și bun – înțelegem că odinioară a fost „rău”: are brațele tatuate –, care încearcă să-i lase ceva băiatului. Ridicolul filmului e străveziu: cînd politica e ocultată printr-o resemnare oarbă, cînd socialul e împărțit în tranșe de o grosolănie manifestă (toți sînt putred de bogați sau vai de capul lor: unde e cinema-ul britanic atent la nuanțele și detaliile claselor?), cînd pînă și inima e închisă în reacții prestabilite (cadrele cu cei doi alergînd prin parc și mîncînd înghețată, ambalate în muzicuță sensibilă) – atunci se cheamă că lacrimile nu sînt acolo pentru a potența și a consfinți o emoție, ci pentru a ne trimite reflecția la culcare și a ne deturna de la traseu. Dar un spectator cît de cît atent nu-i va putea ierta filmului manipularea la care l-a supus îndîrjit, de la un capăt la altul.
Nowhere Special rulează în cinematografe din 10 septembrie.
Victor Morozov este critic de film.
