Dulcegării newyorkeze
● My Salinger Year (Canada-Irlanda, 2020), de Philippe Falardeau.
Dacă nimic nu e adevărat, cu excepția frumosului, atunci My Salinger Year e un film fals de la un capăt la altul. Căci prin cadrele lui aseptizate și lucioase nu trece nimic altceva – nici o briză de aer, nici o perturbare, nici o pulsație – decît trista amintire a acelui serial care făcea furori acum un an și care de atunci a căzut într-o binemeritată irelevanță, Emily in Paris. Și acolo vedeam, pe fond roziu de carte poștală, o tînără ingenuă dînd piept cu greutățile vieții de adult pe coridoarele unei companii faimoase, controlate cu mînă de fier de o mașteră antipatică, semn că moștenirea filmului The Devil Wears Prada (2006) e cu bătaie lungă și amenință să mai rămînă o vreme cu noi. În apărarea lui, filmul din 2006 avea haz, avea poantă – pe cînd în aceste tentative recente mai dăinuie doar viziunea kitschoasă, asumată pînă la capăt, a unui trai călduț și glamouros, ca un fel de basm corporatist numai bun să adoarmă tensiunile și contradicțiile lumii de azi.
Astăzi, în Occident, pare că se dezvoltă subgenul filmelor care ne cer empatie pentru carieriști chinuiți, cu rictus netulburat în ciuda adversităților. Un trend straniu, în perfect acord cu ideologia plăsticoasă de azi. Să zicem deci că My Salinger Year e o adunătură de clișee feel good despre ce înseamnă viața de student, lumea literară, New York-ul nouăzecist. Adică anumite lucruri la care ni se mai întîmplă să visăm cînd și cînd, imaginîndu-le în lumină caldă, chiar știind prea bine că realitatea lor e adesea găunoasă și putredă. Filmul lui Falardeau mizează tocmai pe acest cocktail insipid de wishful thinking, nostalgie, intelectualism lejer de cafenea, pentru a descrie o lume frumoasă, în care proprietarii apartamentelor sînt simpatici și vorbesc engleza stîlcit (New York-ul e un creuzet al culturilor), șefii sînt severi, dar pot fi înduplecați (New York-ul e orașul oamenilor excentrici și elitiști), tinerii visează, bineînțeles, să scrie romane (New York-ul e ticsit de romantici). Un bla-bla schematic și euforizant, în mijlocul căruia o găsim pe Joanna (Margaret Qualley), care, cum-necum, pătrunde la agenția literară a lui J.D. Salinger și își face loc, încet-încet, pînă în rangurile ei superioare.
La agenție, ritualurile sînt bine cunoscute: Salinger nu trebuie deranjat, scrisorile fanilor săi trebuie degrabă distruse, scorpia de șefă (Sigourney Weaver), care de fapt e o dulce, vrea să fie adorată de toată lumea etc. Scenariu pe care Joanna trebuie să îl destabilizeze prin candoarea și motivația ei – dar dacă totuși ar răspunde personal unor scrisori? –, în aceeași măsură în care trebuie să îi respecte datele de bază. Există multe lucruri care deranjează aici, însă toate se reduc, în ultimă instanță, la concepția de multinațională care pare să guverneze atît scenariul filmului, cît și mizanscena sa impersonală. Ce ne transmite filmul? Că dacă trudești mult și întrebi puțin, acceptînd tot felul de umilințe din partea boss-ului tău, ai o șansă să reușești în viață. O variantă de yes, you can bazată pe dictatura muncii de conțopist, care mistifică realitățile sociale dure – nici o vorbă despre precariat, sau noroc, sau exploatare –, îndemnîndu-ne să credem că visul acestei boeme tinerești e accesibil oricui întinde mîna.
Mumblecore-ul – acest segment urban al cinema-ului american independent – a impus eroul tînăr și vulnerabil ce aspiră să-și găsească un loc, fie el și marginal, în rîndurile clasei creative care bea cafea la Starbucks. Dar a avut și onestitatea să remarce cum spoiala de referințe intelectuale – într-un film ca The Squid and the Whale (2005) al lui Noah Baumbach – e deopotrivă seducătoare și pernicioasă, căci adesea cauzează pierderea simțului realității. Să nu ne mire, așadar, că eroii acelor filme sfîrșeau singuri și-amari – căci imaginea acelor cineaști referitoare la rostul lumii era flatantă doar pe la colțuri. Din păcate, My Salinger Year e orbit de lustrul segmentului social în care evoluează, iar tot ce are de spus despre literați e de ordinul banalității politicoase. De altfel, cum rămîne cu acest Salinger, scriitor care și-a creat un cult din discreție și secret, și pe care filmul îl tratează cu aceeași reverență umilă – în ciuda pretențiilor sale de insider care demască lucrurile și le spune pe nume –, ocultîndu-i iar și iar chipul? Ieșim din poveste cu impresia că lumea de astăzi – sau măcar lumea lui 1995, cînd se petrece filmul – aparține visătorilor, oamenilor însetați de posibil, artiștilor mari și mici (partenerul Joannei e un narcisist cu veleități literare). Dar apoi ne amintim că toate astea nu sînt decît praf scenaristic în ochi.
My Salinger Year rulează în cinematografe din 24 septembrie.
Victor Morozov este critic de film.
