Despre două filme din cinematografe

● Lucruri pentru care merită să plîngi (Ungaria, 2021), de Cristina Groșan.

Cristina Groșan e o autoare de film foarte dinamică: debutul său în limba maghiară nici n-a ieșit bine din cele cîteva cinematografe de artă autohtone că aceasta a și demarat un nou lungmetraj în Cehia, iar cel mai recent scurtmetraj pe care l-a realizat la noi încă nu și-a terminat periplul prin festivaluri. Activitatea la foc intens, cînd mulți colegi de generație încă ezită să facă pasul spre „metrul întreg”, bibilind îndelung la proiecte care strîng praful, e un semn încurajator. Ea asigură nu doar o fierbințeală a ideii chemate la confruntări repetate cu sala și cu publicul, ci și un răspuns adecvat la mersul tot mai înnebunitor al societății. Din păcate, totuși, atît filmul de debut al cineastei, Lucruri pentru care merită să plîngi, cît și scurtmetrajul din 2020, Trecea un prinț călare, se dovedesc modeste. Nu le lipsesc nici aderența la actualitate – primul titlu discută viața dezordonată a unei femei din generația milenialilor, în timp ce al doilea prezintă o interacțiune alunecoasă între un puștan de școală generală și o fată mai mare – și nici o anumită dezinvoltură a tonului, mereu binevenită pentru a te salva din ghearele simptomelor obișnuite ale „capodoperei”: stil greoi, seriozitate papală, tentația manierismului care să epateze spectatorul. Ce le lipsește însă acestor filme este ambiția.

Asta le face să aterizeze într-o zonă destul de gri a ofertei, complet nefavorabilă în măsura în care le blochează și calea pretenției artistice, și pe aceea a entertainment-ului asumat. Lucruri..., de pildă, e un film mult prea vaporos – cadrele n-au nici o ancoră formală, iar opțiunea pentru un tip de comedie mereu atent să nu sară calul condamnă povestea la uitare. De altfel, realizarea degajă un aer de telefilm: peripețiile acestei femei între două vîrste (Nóra Rainer-Micsinyei, de asemenea co-scenaristă), obligată să își adune cioburile destinului într-o noapte în care ajunge, cum-necum, să împartă casa cu o bătrînă decedată, nu se justifică pe ecran mare, cu-atît mai mult cu cît filmul, departe de a-și altoi personajul prin șfichiul ironiei, alege să-l dădăcească pînă la capăt. E de crezut că povestea dă astfel glas unei apetențe generaționale pentru scenarii automaterne, care preferă să încurajeze un statu quo bizar – oare chiar e OK să nu faci nimic cu viața ta? – printr-o privire infantilizantă, tipică bătăii pe spate între tovarăși. E salutar ca un film să își susțină personajul, dar acest proces trebuie dezvoltat cu arme mai ascuțite – de pildă, printr-o chestionare sistemică a capitalismului, regim care favorizează astfel de „ratați existențiali”. În orice caz, e nevoie de o abordare aptă să ne mai zgîndărească puțin ego-ul.

● Un erou (Iran-Franța, 2021), de Asghar Farhadi.

Unul dintre răsfățații circuitului festivalier cu succes notabil atît la critică, cît și la public, iranianul Asghar Farhadi a început, de vreo zece ani încoace – mai exact, de la acel foarte frumos O despărțire (2011) –, să întoarcă pe toate părțile rețeta cu care ne-a cîștigat inimile, sperînd să mai stoarcă din ea un dram de prospețime. Au rezultat niște povești de un universalism fără semnătură, numai bune de pus în scenă aici sau acolo – de unde și mobilitatea fenomenală a lui Farhadi, din Iranul natal pînă în Franța și Spania –, care izvorăsc dintr-un survol leneș al societății. Minimul care se poate spune despre Un erou, cel mai recent opus al regizorului, este că ne oferă o ficțiune unsă – în toate sensurile cuvîntului, într-atît de lin a ajuns să curgă totul la Farhadi către un deznodămînt obligatoriu în coadă de pește. În plus, ce surprinde tot mai mult, pe măsură ce filmografia sa se îmbogățește cu premii, iar conaționali mai îndrăzneți și mai controversați îngroașă rîndurile cineaștilor șicanați sau blocați de regimul de la Teheran, e oportunismul gros al autorului – genul care nu vede și nu aude în afara propriei bule –, conjugat cu indiferența festivalurilor europene de primă mînă.

Există ceva obositor în dorința lui Farhadi de a vorbi despre societatea iraniană deopotrivă în tot ce are ea mai retrograd și mai apolitic, genul de chestii care invită la moralism, dar în același timp trec foarte convenabil pe sub radarul cenzurii: minciuni, dileme morale, tăceri vinovate. Așa cum arăta criticul Ionuț Mareș, Farhadi redescoperă o urgență a acestor noțiuni de fiecare dată cînd lucrează în țara lui, ceea ce face totodată ca producțiile sale din străinătate, cu grija lor excesivă pentru cinste civică, să frizeze irelevanța. Problema unui film precum Un erou – privitor la socotelile îmbîrligate ale unui bărbat care se crede norocos, apoi ghinionist, apoi iar norocos – este că, incapabil să inventeze ceva dincolo de programul uzual, ajunge să forțeze nota: un plot twist și-ncă unul și-ncă unul, pentru a ținti un soi de menghină fără ieșire care făcea deja gloria unui thriller reușit precum Despre Elly (2009). Aici însă se simte lucrătura la tot pasul – dublată de angoasa unui randament tot mai deficitar într-ale suspansului –, ceea ce transformă filmul într-o experiență sufocantă, cu miros de déjà-vu.