Maurice Pialat, tușă de geniu

● Van Gogh (Franța, 1991), de Maurice Pialat.

O întrebare cu răspuns deschis cred că l-a tracasat pe Maurice Pialat de-a lungul întregii cariere: ce poate cinema-ul, artă menită să transcrie „ce se vede” și să se agațe de scoarța lucrurilor, atunci cînd se confruntă cu focul lăuntric și nevăzut al unui personaj? Cum majoritatea filmelor lui Pialat vorbeau despre timpul lor – un timp în care catehismul lăsa loc sălii de dans și pinball-ului din braserii –, problema fusese rezolvată destul de simplu: abate o ploaie de crize, disensiuni și tensiuni peste toate poveștile domestice posibile, pînă ce densitatea acestor clipe de zbucium între patru pereți o depășește pe cea a oricărui creator contemporan, și vom înțelege că situațiile sînt confuze, pentru că și oamenii angrenați în malaxorul lor sînt. Să ne-nțelegem: Pialat, acest John McEnroe al cinematografului, avea nevoie de ostilitate – de nitroglicerina presărată din belșug în orice interacțiune umană – pentru a putea da randament. Au rezultat niște filme – La gueule ouverte, Loulou, À nos amours și altele – pline de furie, de directețe și, poate, de adevăr, în care improvizația și jocul larg al camerei mergeau mînă-n mînă cu un text ieșit din țîțîni și din stomac.

Dar ce te faci cînd pionul central al întîmplării nu mai e vreo adolescentă scuturată de dubiu și hormoni sau vreun individ fără nume, ieșit din mediile populare, care-și croiește drum printr-o serie de relații amoroase fără consecință – ci chiar pictorul cu viața cea mai suculentă din cîte au existat? Lucrînd cu figura lui Van Gogh, Pialat știe că lucrează, de fapt, cu un cadru mult mai strîmt: există, pentru un cineast, gen mai debilitant și mai favorabil rateului decît temutul biopic? Căci dacă-ți iese, înseamnă că filmul trăiește la pachet cu persoana despre care vorbește – iar dacă nu, greu să te mai smulgi din ridicolul unei grefe eșuate pe o viață care a fost. Lui Pialat îi iese o capodoperă.

La o primă vedere, Van Gogh – care descrie șederea pictorului la Auvers-sur-Oise, în lunile care îl mai separă de moarte – e un film clasicist în măsura în care Pialat n-are timp de pierdut cu contorsionările postmoderne, cu piruetele de virtuoz într-ale aparatului, cu fentele de om o idee cam prea isteț. Ne-alegem astfel cu un film care, în ciuda faptului că este foarte populat, lasă mereu impresia unei epurări în cel mai înalt grad, pînă în miezul esențialului. Și poate că în tot cinema-ul francez n-a mai existat film, de la La règle du jeu încoace, unde personajele secundare să existe pe cont propriu cu atîta forță, de parcă fiecare ar fi prins într-un film doar al său, iar Van Gogh ar fi rezultatul intersecției acestor diagrame Venn pe două picioare. Cîteva rînduri minunate scrise de criticul Serge Daney cu referire la acest film se deschid astfel: „M-am gîndit întotdeauna că visul lui Pialat (un vis de pictor, imposibil în cinema) consta în a nu întreprinde un film decît cu condiția să-i poți schimba toți colaboratorii pe parcurs. Cu scopul, odată filmul terminat, de a te trezi singur cu ceea ce, din țipete în crize și din insulte în rupturi, s-a depus pe această pînză a filmului care este ecranul”.

Nu e o idee în vînt. Căci ea circumscrie, de fapt, destinul tragic al acestui personaj jucat de Jacques Dutronc, acela de a fi mereu în trecere – de a se nimeri parcă din întîmplare în poveștile celorlalți, care începuseră de mult și care acum se văd nevoite să facă eforturi pentru a-l găzdui în sînul lor, și de a nu putea pretinde la o poveste în care să ocupe el rolul protagonistului. Să nu ne mire că nu vom „pătrunde în mintea” lui Van Gogh, că nu vom afla „ce se ascunde în spatele geniului” pictorului – idei pe care le trec obligatoriu cu ghilimele, într-atît îmi par de bătătorite de epoca acestei hipervizibilități pornografice și de îndepărtate de lucrătura sobră și demnă a lui Pialat.

Există o scenă grozavă în film, cînd Van Gogh, pe final, merge la Paris, să-i facă o vizită fratelui Theo, care trăiește cu soția și copilul. Deasupra unui pian găsește un tablou de-ale sale, cel cu copacul japonez înflorit, în pînza căruia decide să înțepe două broșe în formă de pasăre. Apoi privește secunde bune, fără reacție, parcă prin perete. Privirea lui Dutronc m-a urmărit de atunci, pentru că m-a făcut să mă întreb: ce crede Van Gogh despre pînzele sale? Vrea să le rupă în bucăți și să scape de ele? Le consideră capodopere? Sînt o comandă care trebuia să-i asigure hrana, dar nu s-a putut? Întrebări inutile, dar care spun multe despre jocul opac al lui Dutronc, peste care se pot placa toate sensurile din lume. Fabuloasă întîlnire cu un personaj care nu transmite nimic la suprafață, deși în barbișonul lui de om vag antipatic se intuiesc plăcerile cărnii, iar în ochii lui cu luciri crunte se citește furtuna care-i răvășește interioarele. Fabuloasă, pentru că ne arată un om integru, multiplu, peste care nu s-a trecut cu cilindru-compresorul sesiunilor de pitching. Există o plăcere genuină de privitor aici: aceea de a-l urmări pe Dutronc îndepărtîndu-se și apropiindu-se iarăși de lume, și de a reconstitui acest fir roșu în urma căruia nu e de tras nici o concluzie. Ferice de toți aceia care cunosc sau vor cunoaște acest film pentru oameni mari, care evită optimismul pus cu mîna, morala filistină, simetriile și rotunjimile din scenariu și, mai ales, orice urmă de pornografie a vizualului.

Van Gogh va rula la Cinema „Elvira Popescu“ duminică, 25 iulie.

Victor Morozov este critic de film.