Cu Tsai, tot mai puțin dispus să facă concesii progresiei narative fără opreliști (a și amenințat că se lasă de film acum ceva ani), știm că trebuie să dispunem de tot timpul, altfel nu merită.
Sînt secvențe ceva mai acerbe, pline de venin și ură, în care adulții se văd chemați în fața camerei pentru a defula în tot ce au ei mai abject și mai crud.
Rămînem, după acest film, cu impresia unui obiect bibilit și protejat cu grijă, un obiect respectuos cu procesul, sacrosanct, de a găsi locul ideal în care să plasezi o cameră pe un teren nebalizat sau, dimpotrivă, un obiect pur și simplu manierist.
Toate aceste locuri adormite sau animate sau prinse în rutina de zi cu zi, care nu anunță nimic, comunică cu trecutul, fiindcă sînt exact locurile unde s-au petrecut atrocitățile descrise de vocea din off.
Schroeder face dovada unui film plin de promisiuni nerespectate, care se chinuie să găsească o forță vitală în toate peripețiile traversate, dar eșuează în zona unui nici-nici.
E un film în care fiecare grup de vîrstă are codurile sale – unele lucruri pur și simplu nu se fac cînd ești trecut de 40 de ani –, iar fiecare cod are bîrfele sale, de consumat atunci cînd cel vizat nu e de față.
Kiarostami pare să își piardă inocența acelei priviri care racorda arta unui mare peisagist la umanismul unui regizor pentru care nu există „subiecte mari”.
Fascinat de destinele mărunte, filmul ne spune că în aceste dormitoare colective se petrec lucruri nebănuite, scoase parcă din rezervorul tuturor nevrozelor lumii.
Vîrf de lance al noului cinema chilian, Larraín ne dezvăluie cu acest nou film cam cum arată cinema-ul cînd preia fără jenă armele periculoase ale publicității.
Bazat pe un scurtmetraj din 2009, filmul trece în revistă numeroase realități ale Dakarului contemporan – de la condițiile precare de muncă la migrația clandestină spre Europa, care pune în primejdie viețile atîtor oameni.
„Ivana cea Groaznică” confirmă talentul regizoral al Ivanei Mladenovic – precum și dorința sa de a se îndepărta de formula adesea crispată a filmelor Noului Val Românesc.
Dolan, încă fascinat de pornirile explozive ale tînărului care a fost odată, și-a pus acum gluga pe cap și s-a pierdut prin peisaj, într-un colț de cadru.
Probabil că modul în care Ly netezește asperitățile îi va aduce un plus de spectatori, dar rețeta filmului, plină de cîrlige scenaristice simplificatoare care închid rotund, într-o poveste tipică și pe alocuri dulceagă, împiedică apariția oricărei forme radicale care să se potrivească cu conținutul fierbinte.
Unii văd în Elia Suleiman un „palestinian vesel“ cu filme lejere și neproblematice. Cel mai recent film al său, It Must Be Heaven, care deschide în forță anul nostru cinematografic, demonstrează exact contrariul.
„Zavera” bifează tot rețetarul de bază al NCR-ului: filmul este despre un bărbat nevoit să se confrunte cu moartea subită a prietenului său cel mai bun – care era și șeful lui.
„Timebox” degajă o senzație de necesitate, de document smuls din miezul lucrurilor, mai ales în secvențele care înregistrează traseul birocratic sîcîitor al lui Ioan Agapi: deși lucrurile din apartament par nemișcate, rămase în aceeași poziție de ani buni, la un moment dat camera surprinde începerea lucrărilor de renovare a fațadei imobilului istoric în care mai locuiește doar Agapi, semn că autoritățile nu stau la discuții.
Incontestabil, Leo – așa cum i se spunea – a reușit performanța de a se face iubit: multe generații și-au făcut educația cinematografică cu el; mulți au îmbrățișat autorii – Von Trier, Van Sant, Haneke, Greenaway – canonizați de el; mulți i-au apreciat condeiul plin de zvîc, bonomia, impresia că se simțea ca acasă pe orice teren publicistic, indiferent de cerințe; pînă aici, cu toții sîntem de acord.
E interesant cum El reino nu propune nici o soluție de izbăvire: toate șiretlicurile lui Manuel – ba să-și acopere urmele, ba să își denunțe șefii de partid, ba să-i spioneze cu un reportofon ascuns în buzunarul sacoului – sînt simple cîrpeli, planuri născute din impulsuri de moment, găselnițe lașe care eșuează una după alta.
În Parazit, cei patru membri ai unei familii sărace se infiltrează, prin subterfugii prea suculente pentru a le detalia aici, în viața unei familii super-bogate: scapă de meditatorul la engleză, de șoferul tatălui, de bonă – și le iau locul. Parabola lui Bong Joon-ho, nervoasă și lucidă, vorbește pe șleau despre lumea de azi: o lume dezbinată și antagonică, în mijlocul căreia se cască hăul tot mai adînc dintre privilegiați și deposedați.
Pedro Almodóvar nu mai are nimic de demonstrat: manierisme, cascadorii stilistice, flexări de mușchi – toate sînt dincolo de Dolor y gloria, ultimul său film. I-a rămas însă aceeași plăcer
Nu e un secret, SF-urile despre spațiul cosmic sînt din nou la modă. Nici nu e greu de înțeles de ce: lipsa sunetului, peisajul întins la infinit, singurătatea cvasi-obligatorie care favorizează introspecția – toate fac din cosmos un teren de joacă
Emigrant Blues este lipsit de o viziune umanistă necesară în situația dată, preferînd în schimb o abordare clinică, distantă, securizantă. Subiecții filmului rămîn o masă indistinctă de corpuri comasate într-un autocar, atunci cînd nu
Pentru un film intimist, preocupat de fluxurile discrete care trec dinspre un membru al cuplului spre celălalt, Monștri. are multe de spus despre societate: la radio, o știre anunță (timing perfect!) referendumul despre „familia tradițională“, iar un alt post transmite o slujbă religioasă. Branșat la pătura socială a tinerilor frumoși și liberi (Dana și Arthur n au dificultăți materiale, grijile lor sînt de altă natură), filmul își pierde total acuitatea cînd intră în contact cu ceilalți, văzuți
La Gomera schimbă atît de brutal regulile jocului – reguli pe care, într-o oarecare măsură, Porumboiu însuși le-a fixat cu primele lui lungmetraje –, încît nu încape îndoială că demersul cineastului capătă aproape de la sine o componentă autoreflexivă; cu alte cuvinte, Porumboiu e perfect conștient de prăpastia care se cască între filmul său și realizările-far ale Noului Val. Plot-ul filmului – o escrocherie complicată în care toți cei implicați, de la polițistul Cristi (Vlad Ivanov) la pr
L’Enfant secret are cultul său binemeritat de „film post-Mai 68“, la concurență cu La Maman et la Putain al lui Jean Eustache, care – logoreic, risipitor – este, vorba aceluiași Serge Daney, exact la fel, doar că pe dos. Într-un fel, descriind fără iluzii refluxul, scăderea entuziasmului și reprimarea violentă a luptei prin electroșoc, L’Enfant secret este filmul garrelian cel mai ancorat în timpul său – și cea mai amară constatare despre acea generație pierdută din cîte au existat. Aceste idei
„Ceau, Cinema!“ e un festival prietenos și dichisit, care aduce – preț de cîteva zile – o altă briză în Timișoara încinsă. La „Ceau“ se ia micul dejun – compus din pepene și suc natural de pepene – alături de membrii ju
Tonalitatea filmului refuză atît idilismul rural, cît și compromisul politic: fără ca secvențele filmului să fie înverșunate, ele dau totuși seama de felul proverbial în care țăranul vremii se descurcă
Ryûsuke Hamaguchi (n. 1978) este probabil cel mai important regizor asiatic contemporan despre care nu s-a auzit nimic la noi în țară. În fond, nici nu e de mirare, dacă pînă și în Franța, țara care de obicei setează trend-urile, procesul de îns
Viniete din rutina unor muncitori la o fermă, aflați de data aceasta sub controlul unui patron care se ține numai de nedreptăți. Rohrwacher picură informațiile cu zgîrcenie, însă devine destul de repede clar că ceva nu e-n regulă în acel loc: o
Plasat într-un cartier muncitoresc din Anglia anilor ’80, Ray & Liz documentează o rutină familială în care alcoolismul și circul domestic sînt preocupările principale ale unor timpuri ce sta
Amanda, acest film de o delicatețe rară, vorbește despre vieți date peste cap – dar și despre reclădire, dar și despre licăririle mici de care ne agățăm în noapte. După cum spuneam, atentatul – această irupere a liniștii – e un subiect la o primă ved
Cine dorește să ia pulsul străzii în Franța zilelor noastre ar trebui să vadă L’époque, debutul lui Matthieu Bareyre. E o Franță necosmetizată, într-un film ce refuză – așa cum o spune criticul Ro-main Lefebvre – să „facă disparitățile să dispară“: rezultă, deci, o frescă a Franței care ocolește atît imaginea unui popor fin-burghez, rafinat-boem, cît și sloganurile de tip declinul-unei-țări care se vehiculează în general pe la noi. Pe de altă parte, Bareyre îmi pare cam prea
E meritul lui Peele că își menține filmul mereu imprevizibil, într-o suită de cadre care fug în toate direcțiile: rupturile de tempo nu survin doar prin contrapuncte comice, ci și grație unui neașteptat lirism (trebuie văzut cum un stol de pescăruși – passage obligé pentru o zi tihnită de plajă – poate dintr-odată să trimită la Păsările lui Hitchcock). În spatele acestor giumbușlucuri stilistice, filmul are totuși lucruri serioase pe agendă. Alegerea unui protagonist de culoare poate să treacă d
Acțiunea din Leto urmărește triunghiul amoros dintre cei doi cîntăreți și soția lui Mike, Natalia. Dar mizele sale depășesc un astfel de intimism duios. Esențial e tocmai acest punct intermediar – punct de cotitură – povestit în film: cînd, simultan
En liberté ! beneficiază – e al treilea pariu – de pe urma unor actori care știu ce fac. Adèle Haenel în primul rînd, de-a dreptul magnetizantă, confirmînd în rolul lui Yvonne – aici colegă senzuală, aici umăr pe care să plîngi – că e cea mai în formă tînără actriță franceză de azi.
Ciro Guerra nu e doar unul dintre principalii artizani ai Noului Val columbian – alături de Oscar Ruiz Navia sau César Augusto Acevedo –, ci, grație succesului înregistrat cu Embrace of the Serpent (2015), probabil și cel mai cunoscut dintre ei. Tipul de cin
Motivele care transformă festivalul One World Romania într-un eveniment anual atît de prețios nu lipsesc; pentru mine, cel mai important e acela că, izvorînd simultan dintr o pasiune cinefilă departe de cărările bătătorite, precum și dintr-o dorință de a-și regala publicul (dovadă retrospectivele generoase), OWR reușește să apere o anumită concepție, tot mai rară, despre cinema: un cinema exigent, provocator, întotdeauna capabil să spună ceva relevant despre lumea noastră.
