Tată-fiică
● Timebox (România, 2018), de Nora Agapi.
După cîteva proiecții răzlețe prin țară – și la mai mult de un an de la premiera internațională –, Timebox va fi lansat în sfîrșit în cinematografele de la noi. În 2015, Aquarius, al brazilianului Kleber Mendonça Filho, ne punea față în față cu o eroină tenace, aparținînd unei lumi rafinate de intelectuali, care refuza să își elibereze apartamentul dintr-un cartier ce urma să fie ras cu buldozerul. Timebox recurge la aceeași încleștare dintre om și un sistem obtuz, schimbînd locuința burgheză din Aquarius cu un apartament neîncăpător în care s-au adunat de-a lungul timpului, ca într-un anticariat privat, role de film, diapozitive, cutii peste cutii ce-amenință să se prăvălească de pe stivele care urcă pînă la tavan.
Narativ vorbind, o astfel de situație arhetipală – în care un om se răfuiește pe la spate cu autoritățile, prin texte de ziar și decizii judecătorești, ca într-un western consumat între patru pereți – are multe de oferit: omul apare demn, hotărît să-și apere tezaurul construit aproape maniacal – ani și ani de înregistrări dinainte de 1989 –, iar filmul devine aproape un vehicul militant. Deși încurajează o astfel de lectură, în care documentarul ajunge instrument de luptă împotriva nedreptății, alimentînd ideea că difuzarea sa ar putea avansa lucrurile într-o direcție favorabilă, regizoarea Nora Agapi nu se oprește aici, ci garnisește filmul cu tot soiul de detalii care fac din el o experiență pe mai multe paliere. Cu alte cuvinte, dacă Ioan Agapi, protagonistul documentarului, devine o figură atașantă, asta nu se datorează doar vitalității cu care se adaptează prompt la inițiativele din ce în ce mai josnice ale autorităților din Iași – de pildă, întreruperea apei în apartament, poate-poate i s-o grăbi evacuarea; la fel cum nu se datorează doar meșteșugului său artistic, în ceea ce pare o arhivă, dacă nu unică, atunci în tot cazul deosebit de importantă, despre traiul sub comunism așa cum s-a reflectat el la firul ierbii, în sînul unei familii obișnuite; la fel cum nu se datorează doar relației strînse pe care o întreține cu fiica sa Nora – ci se datorează tuturor acestor fire (filme) puse cap la cap.
Marele avantaj al filmului vine din faptul că nu e complexat de vreo stilistică pretențioasă, care să îi dicteze imperative manieriste la orice pas. Asta îi permite Norei Agapi să testeze în voie tot soiul de idei – atunci cînd reușesc, dau naștere la momente puternice: îmi place mult scena în care Ioan Agapi panoramează lent cu aparatul de filmat prin încăpere, în timp ce e filmat la rîndul său de Nora. Cheia filmului stă în acest dialog vizual în oglindă, de la filmeur la filmeur, care surprinde transferul de meserie – „a lua vederi“ – dinspre tată înspre fiică; e cu atît mai emoționantă impresia de fascinație pe care Ioan Agapi o transmite la reîntîlnirea, după ceea ce intuim că e o pauză lungă, cu o cameră de filmat.
Timebox degajă o senzație de necesitate, de document smuls din miezul lucrurilor, mai ales în secvențele care înregistrează traseul birocratic sîcîitor al lui Ioan Agapi: deși lucrurile din apartament par nemișcate, rămase în aceeași poziție de ani buni, la un moment dat camera surprinde începerea lucrărilor de renovare a fațadei imobilului istoric în care mai locuiește doar Agapi, semn că autoritățile nu stau la discuții. Însă, spre deosebire de multe documentare românești care reclamă anonimatul privirii regizorale, Nora Agapi intră des în fața obiectivului, ceea ce proiectează Timebox într-o zonă terapeutică mult mai fragilă, dincolo de simpla mărturie. Din nevoia de a oferi context și „acțiune“ spectatorilor, unele dialoguri dintre tată și fiică pierd din spontaneitate: e clar că ce vedem e înscenat pentru cameră; mai puțin clar e dacă Ioan Agapi își dorește cu adevărat să se deschidă pentru noi.
În general inspirată cînd vine vorba să împace zona turbulențelor sociale cu sfera intimă a apartamentului – personajul nostru își păstrează calmul chiar și atunci cînd i se propune, într-un gest sfidător, o locuință de schimb de-a dreptul nelocuibilă –, Nora Agapi pare că nu știe ce să facă cu masa (aparent enormă) de imagini din arhiva tatălui. Filmările presărate ici și colo sînt superbe – scene bucolice de iarnă, cu un ARO tractat de cai dintr-un șanț, o gospodărie de la țară, trecerea lui Ceaușescu la parada oficială etc. –, dar filmul nu găsește o modalitate eficientă de a le alătura, amestecîndu-le și oferindu-le în vrac, spre contemplare. În lipsa unei chestionări mai adînci a regimurilor de vizibilitate pe care aceste imagini le aduc la suprafață – o lume personală, cotidiană, cu celebrări și mici epifanii pare că se încheagă, dar numai pînă la jumătate –, în lipsa evidențierii tensiunilor interne dintre aceste imagini, în lipsa unei angajări critice a spectatorului, care se pierde printre viniete din trecut, filmul ratează o dimensiune esențială. Dar chiar și ținînd seama de aceste minusuri, Timebox e cel mai important documentar românesc intrat în sălile noastre anul acesta.
Timebox rulează în cinematografe din 6 decembrie.
