America de la fereastră
● American Beauty (SUA, 1999), de Sam Mendes.
Știm din melodramele lui Douglas Sirk că, de-ar fi să decojim smalțul care îmbracă suburbia americană – acest ideal de viață bună al anilor ’50 –, am rămîne cu un miez putred. Unitatea familială, casa primitoare, peluza tunsă la milimetru – nimic altceva decît nervurile unei frunze de smochin ipocrite, care ascunde deriva unei întregi societăți. Cu culorile lor stridente, cu personajele lor prinse într-un rictus etern, cu peisajele lor mereu însorite, filmele lui Sirk ne spun că visul american al cartierului rezidențial tihnit atîrnă de-un fir și că, odată tăiat acest fir, totul se poate transforma într-un coșmar. Știm din capodopera lui Hitchcock datînd din aceeași perioadă, Rear Window, că orașele sînt, în fond, doar o adunătură de oameni care-și spionează vecinii care-și spionează etc. Sam Mendes și scenaristul Alan Ball știu bine că, după Sirk și Hitchcock, fericirea emanată de suburbie a-nceput să miroasă a hoit. Rezultat? Suburbia e, în American Beauty, acest creuzet de weirdos în care pasiunile refulate au fost înlocuite de pulsiuni perverse, voyeur-ul din Rear Window și-a luat o cameră video cu care își filmează vecinii fără jenă, iar ceea ce înregistrează e tulburător.
Pe YouTube, printre comentariile la melodia Holding Back the Years a celor de la Simply Red – un cîntec care vorbește despre nereușitele din viață –, cineva a scris: „cînd împlinești 40 de ani și deodată înțelegi”. Cam așa și cu Lester Burnham (Kevin Spacey), care știe că anii au trecut pe lîngă el și că e blocat într-o existență de două parale, ratată pe toate planurile: personal, profesional, sexual, nimic nu merge. Simplul fapt că e conștient de toate astea îl așază însă deasupra celorlalți: în satira imaginată de film, toți locuitorii suburbiei mimează o viață perfectă, în spatele căreia – e lecția lui Sirk – pîndesc neîmplinirea, trauma și pasiunea reprimată, gata să ne copleșească. Suburbia necesită un anumit mindset – cel al succesului cu orice preț, sau măcar al imaginii succesului –, iar nevasta lui Lester, Carolyn (Annette Benning), e arhetipul ideal, o parodie nestăpînită a acestei ideologii fals cîștigătoare care face ravagii prin State, de tip You can do it. Dacă Benning nu livrează aici cel mai antipatic personaj al deceniului – heirupista cu un job fără haz, care plînge în hohote atunci cînd descoperă că viața nu e tocmai fair –, cred că prinde măcar Top 5-ul. Să n-o nedreptățim totuși, căci lecția filmului e să ne reamintească, iar și iar, că pe fațada fardată pot apărea oricînd crăpăturile unei vieți adevărate care, cîndva, a luat-o pe arătură. Însă Lester e singurul capabil să recunoască acest lucru deschis.
Suburbia conține, ca orice regim de locuire, rateurile (nenumărate) și momentele sale de poezie (răzlețe), iar filmul toarnă suficientă materie în personajele sale pentru ca toate acestea să reverbereze diferit, în funcție de experiențele individuale ale fiecăruia. Per total însă, filmul lui Mendes ajunge prea tîrziu pentru a mai putea crede vreo secundă în inocența suburbiei – încă din 1986, David Lynch începea Blue Velvet cu o muzicuță veselă și niște cadre de tip carte-poștală dintr-o suburbie, doar pentru a ne arăta apoi că acolo se află culcușul Răului –, dar e drept că regizorul privește psihoza personajelor cu îngăduință voluptuoasă. Fascinat de destinele mărunte, filmul ne spune că în aceste dormitoare colective se petrec lucruri nebănuite, scoase parcă din rezervorul tuturor nevrozelor lumii. De la distanță, oamenii tînjesc maladiv unii după alții, visînd la revelații carnale care să le arunce viețile într-o cu totul altă direcție. Incapabile să se apropie fără să păcătuiască, personajele sînt reduse la a privi pe geam – iar una dintre cele mai interesante secvențe, în care un om crede că își vede fiul executînd o felație, confirmă faptul că uneori s-ar putea să percepem lucrurile trunchiat, că viața se va răsfrînge în continuare mult în hors-champ, și că fereastra, ca orice ecran, vine la pachet cu doza sa de minciună.
Sam Mendes nu e Mike Leigh, iar personajele sale, cam prea cartonate, nu au nici ascuțimea politică, nici doza de șarm autentic dintr-un film minunat numit High Hopes, o radiografie socială a epocii Thatcher. Dar, cu American Beauty, e probabil cel care s-a apropiat cel mai mult de acea reușită. Avansînd destul de lent, filmul aparține unei epoci în care planurile de cinema se tăiau mai greu și ascundeau în ele mai mult mister – și în care filmele studiourilor americane încă ne puteau lua pe sus. Au trecut de-atunci douăzeci de ani, Mendes își testează mușchii jucîndu-se de-a războiul, de Thora Birch nu s-a mai auzit mare lucru, iar Spacey a fost trecut pe linie moartă în urma acuzațiilor de hărțuire. După ce regăsește pofta de viață, personajul lui Spacey se definește ca „un om obișnuit care nu are nimic de pierdut”, transformîndu-se dintr-un loser apatic într-un loser periculos. Gîndindu-ne la ceea ce aveam să descoperim mai tîrziu, e imposibil să nu simțim rezonanța stranie a acestui frustrat sexual, un personaj mai autobiografic decît ne-am fi închipuit.
American Beauty este disponibil pe HBO GO.
