Celuloidită
● Ne croyez surtout pas que je hurle / Nici să nu vă gîndiți că urlu (Franța, 2019), de Frank Beauvais.
Ne croyez surtout pas que je hurle / Nici să nu vă gîndiți că urlu trebuie că e filmul pe care cinefilii get-beget l-au privit fără să știe dacă li se vorbește despre visul lor cel mai intim sau despre coșmarul lor cel mai răscolitor. Frank Beauvais (n. 1970, regizor, selecționer de film, consultant muzical – le trec aici pentru că, în cazul acestui monolog ultrapersonal, toate au relevanță) a mers cu acest film pe linia fină care separă mania de psihoză, singurătatea de solitudine, cinefilia de ciné-folie. O linie care conduce, în cele din urmă, în inima tenebrelor, de unde Beauvais, cu chiu, cu vai, a reușit să revină în urma unei traversări secătuitoare. E de-ajuns să privim acest ultim cadru al filmului, o planare în zbor venită în siajul atîtor imagini asfixiante de pînă atunci, pentru a ști că filmul – la fel ca autorul său chinuit – a reușit în sfîrșit să decoleze. Paranteza neagră s-a închis, magia unei rutine care stă sub semnul viselor de celuloid s-a evaporat. Generic de final.
Filmul descrie deci o perioadă de cîteva luni, timp în care Beauvais se refugiază, volens nolens, într-un cătun izolat din Alsacia, dar care s-ar putea situa la fel de bine la capătul lumii. Expulzat din cartierele tot mai exclusiviste ale Parisului, artistul pauper ajunge într-un loc de care nu-l leagă nimic – mentalități, opțiuni politice, loisir-uri –, experimentînd un soi de lockdown sumbru în care fiecare nouă zi e percepută ca un obstacol ce trebuie depășit cît mai repede. Cum? Prin filme, cît mai multe, mestecate pe repede înainte, kilometri întregi de peliculă, stive întregi de DVD-uri, grămezi virtuale de fișiere descărcate ilegal – anything goes, atîta timp cît Beauvais își poate umple orele fără să se gîndească de două ori, abrutizîndu-și mintea cu imagini în mișcare și căzînd într-o transă cvasi-opiacee. Filmele sînt un panaceu: feresc de o singurătate prea zgomotoasă și scot, la nevoie, din încurcătură. Într-o secvență zguduitoare, Beauvais evocă scurta conviețuire alături de tatăl său înstrăinat, dînd frîu liber unei proze fără compromis, care l-ar face atent și pe Kafka. Bărbați aparținînd unor lumi ireconciliabile – unul cultivînd o imagine desuetă despre virilitate, celălalt fiind homosexual –, cei doi se văd aduși laolaltă de un film din anii ʼ40 de Jean Grémillon. Va fi și ultima ocazie, căci tatăl suferă o criză și moare în timpul proiecției.
Beauvais însă nu-și pierde mințile, ba chiar gîndește o formă specială pentru jurnalul său de cinefil. Parti-pris-ul filmului mizează pe un paradox: simplu spus, ce poate ieși din întîlnirea dintre o componentă vizuală alcătuită exclusiv din imaginile filmelor devorate în acele luni – imaginile altora prin excelență – și o componentă sonoră în care luptă să se facă auzită conștiința torturată a auctorelui? Răspuns: un statement aproape patologic, într-atît de insistent se reflectă ego-ul naratorului în toate aceste cioburi de lumi străine cu care a intrat în contact. În fond, vocea descrie acel point de basculement în care, după cum amintește și Beauvais, filmul încetează să mai fie o fereastră și se transformă într-o oglindă. De unde și senzația că fiecare imagine e „bună”, fiecare centimetru de peliculă poate servi la ceva, fiecare umbră de pe ecran capătă ecou în propria minte. Bricolînd în singurătate la masa de montaj, Beauvais descoperă că momente mici, de umplutură, din filmele cinematecii de sub frunte (cum zicea Radu Cosașu) pot, dacă nu să dubleze, atunci măcar să aproximeze fidel contururile propriei existențe. Cum ar veni, filmul bate viața, care oricum era mediocră.
Beauvais îmbracă aici hainele spectatorului tipic, și nu doar în fața ecranului, ci și în fața lumii care, șchiopătînd, merge cumva înainte. Ca o cutie de rezonanță, omul se trezește singurul scandalizat de mersul strîmb al lucrurilor: atentate, masacre în Orientul Mijlociu, naufragii pe Mediterana – nu pare un moment bun pentru umanitate, mai ales pentru o fire prăpăstioasă ca a regizorului. Să treacă la acțiune? Nu e nici genul ăsta de om, altfel ar fi făcut-o de mult. Așteptînd vîrsta resemnării totale, privește neputincios supunerea totală a societății în fața Capitalului. Nu există multă înțelegere în acest film, iar atunci cînd aceasta apare totuși, o face sub forma unor acorduri implicite, care nu se cer detaliate. Poate că cele mai amare momente ale filmului vin atunci cînd realizăm că povestea sa nu e decît aceea, imuabilă, a singurătăților între care ne ducem viețile, știind că posibilitatea evadării e doar o iluzie care se va solda invariabil cu pagube. Ca radiografie maniacală a unui ego hipertrofiat și încolțit din toate părțile, filmul adună curajul să ne facă părtași la dezgustul firesc pentru o lume care a abandonat luptele juste, observînd clinic și fără plase de siguranță impasul unei generații – încă una – pe care putem să o calificăm fără griji drept „pierdută”.
Ne croyez surtout pas que je hurle este disponibil pe MUBI.
