Într-un sat din Valea Mureșului

● O lacrimă de fată (România, 1980), de Iosif Demian.

Iată-mă croindu-mi din nou drum prin hățișul de afișe pîrîitoare, cu pac-pac și creaturi din alte lumi pe care ni le bagă în ochi Netflix. Pur masochism, credeam – dar nu mică mi-a fost mirarea să dau peste filmul O lacrimă de fată al lui Iosif Demian, și încă la o calitate mult mai bună față de celelalte versiuni de pe Net! Pe poster – capul sobru al lui Dorel Vișan scrutînd „lejer superior”, cu gîndul la afacerea dubioasă pe care a fost însărcinat să o deslușească într-un sat din Transilvania. Bizar: nici o petardă nu explodează în fundal, nici un mușchiulos înarmat pînă-n dinți nu fură prim-planul, nici o muzică dementă nu ne asurzește – pur și simplu fiindcă filmul e fără muzică. Sau altfel spus: o capodoperă pre-decembristă ținînd piept potopului sonor-vizual orchestrat de Netflix pentru a-ți spăla mințile. Imposibil de ratat o așa întîlnire.

O lacrimă de fată începe cu cîteva cadre filmate din cabina unui ARO – un milițian pe bicicletă arată calea în timp ce înaintăm cu greu pe ulițe înnoroite, printre livezi, căpițe de fîn și căruțe încărcate. Satul din film se termină pe o coamă deasupra Mureșului; un tren huruie în zare. Un tovarăș din mașină își exprimă regretul că, prin toate locurile frumoase pe unde a călătorit, n-a avut și el un aparat de filmat „să tragă cîteva secvențe”. Iosif Demian – acest Abbas Kiarostami al satului românesc – ne face aici cu ochiul, însă filmul nu este deloc despre cadre frumoase. Dimpotrivă, Demian cultivă un stil dezorientant, plin de tăieturi și bucăți lipsă, în care frînturile de informație adunate de Vișan și de echipa lui de la săteni se oglindesc în imagini „complet decadrate, fără armonie și fără compoziție”, cum le descrie chiar regizorul într-un volum recent intitulat Iosif Demian. Note de autor. Echipa vine însoțită de un operator care înregistrează tot – dar footage-ul rezultat, marcat cu o „cruce” în film, mai rău tulbură apele: sînt înregistrări care se bagă în sufletul oamenilor, smulgînd cuvinte cu orice preț, trecînd brusc de la unul la altul, în căutarea „acțiunii”. Cînd una dintre camere ne arată lucrurile fragmentat, într-un colț de cadru, cealaltă ni le arată prea de la distanță – și viceversa.

Echipa trimisă de la centru are de elucidat moartea suspectă a unei fete pescuite din rîul Mureș. Vișan și compania pun întrebări insistente în toate direcțiile, descoperind o faună splendidă: un învățător pedant, cu o magazie plină de fructe și borcane în care inventariază tipuri de pămînt; un ins afemeiat care îndrugă verzi și uscate (Horia Baciu într-o vervă de nedescris); sau un tataie exilat în afara localității, care trăiește într-o cocioabă, supărat pe tot satul (Anton Aftenie, care în Baloane de curcubeu va fi Wili Paradis). Un mare regionalist capabil să extragă poezie rurală și din piatră seacă, Demian își construiește filmul mai puțin ca pe un milicier în care stăm cu sufletul la gură întrebîndu-ne „Care-i vinovatul?”, și mai mult ca o excursie pe teren în compania unor figuri pitorești, tratate fără condescendență. Prospețimea acestui film în 2020 vine tocmai din această atenție documentară acordată felului în care oamenii obișnuiți se comportă odată ce li se vîră o cameră în nas – cu toate ticurile, manierismele și hachițele lor. Într-o scenă savuroasă, trezit cu echipa de investigație în gospodărie, un personaj se vede obligat să răspundă la întrebări în timp ce spuma de ras i se usucă pe față – iar cînd biata lui nevastă se întîmplă să treacă prin apropiere cu un lighean, omul nervos îi smulge ligheanul din mîini și îl aruncă cît colo.

O lacrimă de fată e plin de astfel de momente spontane, în care viața nescenarizată pare să dea pe-afară, tensionînd schema imuabilă a unui film de gen. De aceea, nimic mai straniu decît a aprecia în acest film dimensiunea alegorică – precum Laura Dumitrescu în Note de autor – cînd forța filmului stă tocmai în detaliile concrete, brute, plus vrais que nature, care ne parvin intacte dintr-o comunitate de altădată. Sporind confuzia și textura pseudo-documentară a materialului, Demian recurge la un mix de actori profesioniști și amatori din partea locului. În volumul menționat, regizorul povestește cum, pentru a-i bramburi pe săteni, a înscenat în prealabil „crima” pe malul Mureșului, cu toate detaliile necesare, apoi a lăsat evenimentele să fermenteze în mintea oamenilor.

Un reprezentant al modernismului tîrziu, Demian ne servește, simultan, o urmărire cu ARO pe drumuri desfundate și o reflecție asupra mediilor – de la reportaj la ficțiune. În acest film noir deturnat, toate lucrurile tind să se amestece – doar Vișan, dotat cu o clarviziune aproape jamesbondiană, rămînînd capabil să despartă apele. Căutînd să rezolve o crimă, echipa descoperă o mini-conspirație de CAP, în care pămîntul declarat și pămîntul real existent nu coincid (versantul comic al acestei povești se găsește în Baloane de curcubeu). Este Ana Draga, fata ucisă, un fel de whistleblower care luptă împotriva mișmașurilor de la Cooperativă? Deblocînd mai multe fronturi, Vișan – ca și filmul – pare să ne spună că, oricum ar fi, încă n-am înțeles nimic: ar mai fi nevoie de o vizionare, și-apoi de încă una.

O lacrimă de fată este disponibil pe Netflix.