Lupta de clasă

• Gisaenchung / Parazit (Coreea de Sud, 2019), de Bong Joon-ho.

În Parazit, cei patru membri ai unei familii sărace se infiltrează, prin subterfugii prea suculente pentru a le detalia aici, în viața unei familii super-bogate: scapă de meditatorul la engleză, de șoferul tatălui, de bonă – și le iau locul. Parabola lui Bong Joon-ho, nervoasă și lucidă, vorbește pe șleau despre lumea de azi: o lume dezbinată și antagonică, în mijlocul căreia se cască hăul tot mai adînc dintre privilegiați și deposedați. Imaginea societății din Parazit e evident simplificată, dar în nici un caz neconformă cu realitatea din teren: bogații lui Bong sînt naivi și deconectați de stradă, trăind în bula lor călduță de irealitate; săracii – așa cum spune cineva în film – nu-și permit luxul de a fi buni. Ce iese cînd amesteci substanțele astea inflamabile? În cazul fericit, cocktail-ul Molotov al lui Bong: un strigăt de revoltă cu bătaie lungă, animat – și dezabuzat – de ideea luptei politice, care nu sacrifică nimic din posibilitățile expresive ale cinema-ului.

Bong a experimentat în trecut cu multe forme: neo-noir (Memories of Murder, 2003), SF (The Host, 2006; Okja, 2017), melodramă (Mother, 2009). Cu Parazit, impresia e că le-a combinat pe toate; rezultatul e un film în care plăcerea poveștii vine la pachet cu un angajament umanist. E suficient să privim secvența centrală a filmului – o mostră de virtuozitate care ar trebui predată în școlile de scenaristică (spoiler-ele sînt inevitabile): profitînd de faptul că bogații sînt plecați și au casa goală la dispoziție, cei patru se distrează cum știu mai bine: mănîncă și beau pe săturate, discută senin despre noua lor viață lipsită de griji materiale. La un moment dat, fosta bonă a familiei, apoi bogații înșiși, întorși pe nepusă masă din vacanță, bat la ușă, iar complicațiile sînt multiple: bona – o femeie aparent autoritară, bine înșurubată în rutina casei – povestește disperată despre cum soțul ei trăiește într-un buncăr disimulat în subsolul locuinței, furînd mîncare pentru a supraviețui de pe o zi pe alta; odată scăpate, cu chiu, cu vai, de sub privirile bogaților, personajele noastre se întorc în cartierul ghetoizat în care locuiesc, doar pentru a constata că apartamentul lor a fost inundat în urma furtunii.

Intensitatea emoțională extraordinară a secvenței, care crește și tot crește pînă se transformă într-un act de violență paroxistică, e greu de redat în scris. Clarviziunea filmului face ca simplul pretext al acestei seri-de-vis-transformate-în-coșmar să treacă drept radiografie acidă a societății: simultan, bogații dau ordine aberante, privesc ploaia pe fereastră și se hîrjonesc erotic, soțul bonei se zbate neputincios după ajutor, lovindu-se cu capul de pereții buncărului, iar cealaltă familie își vede casa luată de ape.

Satira lui Bong este, la rîndul ei, neîndurătoare: trupa „săracilor“ are șarmul ei, aparent condusă de „patriarhul“ pus pe șotii, cînd candid, cînd viclean, Kim (complicele uzual al lui Bong, Song Kang-ho), căruia mai mult îi scapă lucrurile din mînă – dar piesa de rezistență a filmului e mama burgheză, jucată cu panaș de Jo Yeo-jeong: o prezență bolnăvicioasă, suferindă de cine știe ce nevroză, ridicol de panicoasă și credulă, și – preferata mea – fascinată de tot ceea ce are legătură cu America: rostește englezisme cu orice ocazie, iar cînd fiica lui Kim pretinde că a studiat arta plastică în Illinois, e de ajuns pentru a o cuceri pe femeie; puștiul familiei bogate are o fascinație pentru amerindieni – o altă ironie regizorală la adresa aproprierii culturale și a trecutului „triumfal“ al omului alb –, așa că familia i-a cumpărat un cort care, tocmai fiindcă vine din America, „sigur e impermeabil“. Cert e că, în mascarada lor continuă, bogații își permit să se autoinfantilizeze – se costumează în indieni etc. – și să dea petreceri neanunțate, prilej pentru familia „săracă“ de a experimenta tot soiul de umilințe. În schimb, lumea acestor paria – realmente, lumea invizibilă aciuată în pivnițele orașului – e de-a dreptul canibală, care-pe-care, o colcăială tristă și agresivă în care fiecare se dă peste cap pentru a cîștiga mila privilegiaților de la etaj. Strălucit e și felul în care „săracii“ sînt dați de gol drept „impostori“: nu prin vestimentație, nu prin alură – ci prin mirosul imposibil de fixat în cuvintele bogaților; e mirosul Altuia, și nu se poate scăpa de el.

E de apreciat că militantismul își face tot mai des apariția prin festivaluri – nu atît prin deconstrucții exigente și experimente didactice à la Straub-Huillet, ci prin filme cu real potențial de crowdpleasers; astfel de filme vor fi văzute nu doar de un grup restrîns de aficionados cu convingeri politice similare, ci și de oameni din tabăra opusă. Parazit aduce cu Burning al lui Lee Chang-dong, dar filmul lui Bong e mai abraziv și mai rotund, pe cînd Lee lăsa supapele poveștii sale deschise, astfel că fluxuri invizibile și lucruri nespuse bîntuiau prin peisajele și personajele ei. Parazit, în schimb, mizează pe potriviri inspirate; doar un exemplu: cînd lucrurile încep să meargă bine, familia lui Kim se amuză să stropească cu apă un bețiv care își face veacul în cartierul lor și să filmeze kitschos, cu telefonul dat pe slowmotion, toată întîmplarea; mai apoi, cînd își găsește casa inundată, Kim devine literalmente l’arroseur arrosé, cu apa ajungîndu-i pînă la brîu. În fond, Parazit e mai aproape de Us, filmul lui Jordan Peele construit pe aceeași binaritate săraci/bogați, negri/albi etc. Dar Doppelgänger-ii lui Bong – jumătatea nevăzută a aisbergului – au un tragism uman care-i scapă lui Peele: într-o lume lipsită de orice formă de solidaritate, pare că spune Bong, nimic nu te mai poate smulge din precaritatea endemică, revanșa a devenit imposibilă.

Parazit rulează în cinematografe din 8 noiembrie.