● Monștri. (România, 2019), de Marius Olteanu. 

Monștri., debutul în lungmetraj al regizorului Marius Olteanu, e un film alcătuit din trei segmente: în primul, Dana (Judith State) rătăcește fără țintă prin București, în mașina unui taximetrist (Alexandru Potocean), nemaivrînd să se întoarcă acasă; în al doilea, Arthur (Cristian Popa) are o întîlnire cu un bărbat (Șerban Pavlu) în apartamentul acestuia; ultima parte îi surprinde pe Dana și Arthur împreună, achitîndu-se de cîteva sarcini domestice neplăcute. Perfect banală la o primă vedere, experiența filmului devine complexă odată ce înțelegem jocurile subtile de regie ale lui Marius Olteanu: povestea e spusă din mai multe perspective, durează ceva pînă cînd realizăm – grație diferitelor indicii, de la mesaje la apeluri telefonice – că Dana și Arthur formează un cuplu și că segmentele separate care le sînt dedicate se desfășoară simultan, în aceeași noapte. Spectatorii perspicace puși pe căutat coincidențe, repetiții și motive în oglindă vor fi satisfăcuți: filmul e suficient de atent încît să întindă zglobiu punți de legătură între secvențe – fie că vorbim de o melodie care se aude la radio în taxi și mai apoi în mașina lui Arthur, fie de o fotografie din mesageria Danei care – vom afla ulterior, în al doilea segment – a fost trimisă de Arthur.

Umplerea golurilor din narațiune, care sfîrșește prin a se rotunji treptat, dar nu total, reprezintă o caracteristică importantă a filmului; alta e dată de ritmul său lent: deși acoperă, teoretic, doar 24 de ore, povestea tărăgănează din plin. Protagoniștii trăiesc drama-singurătății-în-cuplu, ca în filmele lui Michelangelo Antonioni, vorbele sînt de prisos (sau fac mai rău), lucrurile se consumă în regret, în deambulări citadine, chiar și podul peste calea ferată din final, pe care personajele-martir își poartă mai departe tristețea, e antonionian – o scenă similară, antologică, avea loc în Cronaca di un amore (1950). Consecvent mai ales în primele două părți – filmate într-un format pătrat –, regizorul întîrzie mult pe chipuri sau urmărește răbdător mașinile care dispar în noapte.

Însă dramaturgia gesturilor actoricești, oricît de atentă, nu e neapărat fină; lucrurile arătate sînt deopotrivă ascunse și limpezi ca bună ziua: Dana se spală pe față într-o baie din Gara de Nord; Arthur e incapabil să monteze un scaun, lucru care îl scoate din minți; destul de repede sîntem invitați să conchidem: „E clar, probleme în dragoste“. Pare că Marius Olteanu supralicitează printr-un soi de încredere oarbă în tragismul inutil ca motor al filmului – ca și cum fiecare cuvînt nespus, fiecare mină palidă ar putea să trimită către ceva mai important, să indice o ieșire de urgență. Or, pînă la final, nimic de genul acesta nu se întîmplă: după o puzderie de dialoguri chinuite, aceleași tonalități monocorde (mult privit în gol, mult oftat: momente în care trebuie să ghicim, probabil, un tumult lăuntric serios) ajung să nu mai spună nimic. Coroborat cu mișcările de cameră ample, frumos coregrafiate, filmul se împotmolește definitiv în manierism – vrînd parcă să dovedească cu orice preț că e descins din Marea Artă (a se vedea și punctuația titlului), cea în care scenele sînt mai lungi decît „trebuie“, iar dialogurile ermetice bat pasul pe loc; morga filmului, seriozitatea sa papală (ar zice Cahiers du cinéma), e impenetrabilă – cu excepția secvenței care urmărește schimbul amoros dintre cei doi bărbați, pe drept cuvînt cea mai inspirată, fericit contrapunct al interacțiunilor afectate din rest.

Pentru un film intimist, preocupat de fluxurile discrete care trec dinspre un membru al cuplului spre celălalt, Monștri. are multe de spus despre societate: la radio, o știre anunță (timing perfect!) referendumul despre „familia tradițională“, iar un alt post transmite o slujbă religioasă. Branșat la pătura socială a tinerilor frumoși și liberi (Dana și Arthur n au dificultăți materiale, grijile lor sînt de altă natură), filmul își pierde total acuitatea cînd intră în contact cu ceilalți, văzuți, cu toții, drept intruși: unui vecin enervant (Gabriel Răuță) nu i mai tace gura în prezența Danei, perorînd remarci rasiste și sforăitoare, în timp ce – deloc plauzibil – nevasta acestuia e pe cale să nască; a doua zi, Dana și Arthur îndură supliciul (biserică + party) unui botez: toți prietenii lor au copii și discută doar despre asta.

În jurul acestui diferend de viziune (a avea sau a nu avea copii) explodează și secvența centrală a filmului, o dispută între bunica lui Arthur (Dorina Lazăr), care susține vehement ideea de a avea urmași, și Dana. Ironia secvenței e, mi se pare, dublă: întîi, pentru că o descoperă pe Dorina Lazăr – taximetrista emancipată din Angela merge mai departe al lui Lucian Bratu – într-un rol de-a dreptul antagonic, așezată între bibelouri kitschoase de pe vremuri; apoi, pentru asemănarea frapantă dintre această scenă și momentul din Sieranevada în care personajul aceleiași Judith State (în rolul care a lansat-o) se ceartă cu deja mitologica Tanti Evelina – o altă versiune a „babei comuniste“, acest bau-bau al regizorilor români. Oricît de bine intenționat, filmul nu se avîntă în afara unei zone de confort ușor arogante; privind aproape exclusiv din acel punct, ceilalți par aplatizați, ridicoli, demni de dispreț.

Monștri. are, însă, momentele lui – și poate că prin delicatețea cu care Marius Olteanu restituie luminile nopții, prin decizia de a filma Bucureștiul nu ca decor generic (așa cum s-a întîmplat în aproape orice film românesc recent), ci ca rezervor de povești și drame pe care nu le vom intui niciodată – poate că prin astfel de gesturi cinematografice asistăm, de fapt, la apariția unui cineast de urmărit.

Monștri. intră în cinematografele românești din 27 septembrie.