Sfîntul satului
● Lazzaro felice / Fericit ca Lazăr (Italia-Elveția-Franța-Germania), de Alice Rohrwacher.
Deși n-ai zice după nume, Alice Rohrwacher (n. 1982) e una dintre figurile esențiale ale cinema-ului italian al ultimilor ani. Spre deosebire de alte regizoare, nici ele lipsite de talent (e cazul Miei Hansen-Løve, de pildă), Rohrwacher a avut norocul să intre foarte rapid în mainstream-ul circuitului festivalier: al doilea său film, Le Meraviglie (2014), a cîștigat în acel an Marele Premiu la Cannes. I-a urmat acest Lazzaro felice (tradus la noi Fericit ca Lazăr), care este cu siguranță cel mai „plin“ film al ei – și pastorală despre viața la sat în plină arșiță, și film militant, și (după cum o indica deja titlul precedentului) film „cu minuni“.
Cei care au văzut Le Meraviglie vor recunoaște punctul de plecare similar al lui Lazzaro: viniete din rutina unor muncitori la o fermă, aflați de data aceasta sub controlul unui patron care se ține numai de nedreptăți. Rohrwacher picură informațiile cu zgîrcenie, însă devine destul de repede clar că ceva nu e-n regulă în acel loc: oamenii muncesc mult și nu văd nici un ban, locuiesc în camere suprapopulate, captivi la cheremul unei marchize care își duce traiul boem într-un conăcel decrepit. Pînă la urmă, escrocheria iese la lumină și ai fi tentat să crezi că în acel punct se încheie și un mod anacronic de funcționare a societății: gata cu prăpastia între sclavii moderni și nobilimea decadentă care profită de pe urma lor. Al doilea segment al filmului, situat la ani buni după primul, vine însă pentru a demonstra contrariul: patronul din trecut s-a adaptat cu brio la noile vremuri: acum angajează la negru, pe lefuri ridicole; asta în timp ce sclavii de la fermă au ajuns pungași mărunți care trăiesc înghesuiți într-un ghetou la periferia orașului.
Rezumat, Lazzaro e un film despre eșecul oamenilor chinuiți de a se adapta la un capitalism în care totul se cumpără pe nimic, iar visurile se năruie de pe-o zi pe alta. În același timp, Lazzaro e și o mostră de maturitate și echilibru regizoral. Pe de-o parte, filmul vădește setea de poveste a lui Rohrwacher, care, în ce o privește, poate duce oriunde – la fel ca în Le Meraviglie, unde activitatea zilnică a unor apicultori mergea în paralel cu derularea, pe un platou improvizat, a unei emisiuni de un kitsch infinit, moderată (inspirație fabuloasă) de către Monica Bellucci. Rohrwacher se plasează în siajul neorealiștilor italieni: pornește cu-adevărat de la firul ierbii, iar filmele sale sînt, întîi de toate, o colecție de gesturi ale unor oameni aflați la lucru: de la apicultori la culegători, interesul aproape antropologic al cineastei pentru concretețea vieții și pentru maniera în care se cîștigă un trai constituie un aport prețios pe piața festivalurilor de azi. Dar ar fi greșit să-i catalogăm filmele drept naturaliste, din moment ce, de-a lungul plot-urilor, senzația că asistăm la o felie de realitate brută persistă doar pentru a fi mai bine înșelată, ca să spun așa. Cînd explicit – prin aluzia biblică și învierea din morți a personajului în genul lui Bruno Dumont –, cînd surprinzător – atunci cînd orga din biserică tace odată cu apariția lui Lazzaro –, Rohrwacher caută și găsește mereu breșe în real: e ceea ce ne face să privim totul cu ochi noi – satul apare aureolat în lumina nostalgiei, orașul e amenințător prin familiaritatea urîțeniei pe care o degajă.
Aș zice însă că, pentru Lazzaro, asul din mîneca lui Rohrwacher constă în tînărul protagonist cu același nume (Adriano Tardiolo), care se dovedește o rampă de lansare excelentă pentru a schimba accentele filmului: un studiu despre viața unor lucrători în zonă rurală devine subit prilej de aliere cu marginalii societății, cu desconsiderații și exploatații ei. În comunitatea sa închisă, Lazzaro înseamnă două brațe care pot căra fără să pună întrebări; e motivul pentru care, paradoxal, devine un soi de exploatat al exploataților. Rohrwacher speculează excelent: pe de-o parte, arată cum bunătatea ajunge tot mai des să treacă drept prostie – Lazzaro avînd statutul unui prost al satului –, pentru ca apoi să-și deturneze concluziile, conferindu-i tînărului o aură de halucinat, de sfînt rătăcit printre oameni. Pe de altă parte – aidoma domnului Verdoux al lui Chaplin –, arată cum lucrurile nu numai că nu se îmbunătățesc odată cu trecerea timpului, ba din contra: într-un gest radical și disperat, Lazzaro încearcă să lupte contra injustiției sociale, dar este pus la pămînt și lovit din cauza armei sale „periculoase“, o praștie pe care o construise cu un prieten.
Lazzaro nu e singurul inocent cu alură de idiot care a fost prezent la Cannes anul trecut: în Diamantino, debutul senzațional al duo-ului Gabriel Abrantes & Daniel Schmidt, un fotbalist naiv și bun la suflet era la rîndul său confruntat cu tarele lumii de azi, de la xenofobie la naționalism. E o impresie de saturație, o reacție față de nedreptățile tot mai grave comise de societatea de azi, care pare că uită complet – atunci cînd nu-și bate joc de-a dreptul – de cei fără apărare. Lazzaro constituie un mod deosebit de fertil de a apuca taurul de coarne: nici prin alegoria care se eschivează din fața realității (așa cum a fost cazul lui Dogman al italianului Matteo Garrone), nici prin tot soiul de „filme sociale“ care se complac într-o umilire a protagoniștilor, participînd neputincioase la mizeria pe care își propun, teoretic, să o combată (așa cum a fost cazul filmului Ayka de Serghei Dvorțevoi). Reușita lui Rohrwacher ține de ludismul îndrăzneț cu care își conturează povestea și de entuziasmul creator cu care militează – punînd laolaltă idei dintr-o parte și dintr-alta – pentru o lume mai bună.
Lazzaro felice va rula în cinematografe în cadrul Festivalului Filmului European, în perioada 11-23 iunie.
Victor Morozov este critic de film.
