La vîrf

● El reino / Jocuri de putere (Spania-Franța, 2018), de Rodrigo Sorogoyen.

Tagma lui Manuel Lopéz-Vidal (Antonio de la Torre), personajul principal din El reino, nu îmbie cine știe ce: e impresia generală vehiculată de filmul lui Rodrigo Sorogoyen, thriller care ne bagă cu capul în măruntaiele puturoase ale lumii politice din Spania – și din alte părți, desigur. Manuel face parte dintr-un grupuscul politic bine plasat: nu chiar „la centru“, în Madrid, dar îndeajuns de influent pentru a avea un cuvînt de spus în privința liniei de conduită a partidului de care aparține, și îndeajuns de „în umbră“ pentru a-și urmări liniștit propriile interese necurate. Cam ca în Scrisoarea pierdută a lui Caragiale – într-o versiune updatată, la fel de veroasă, dar cu mai puțin haz –, gașca lui Manuel face și desface legea într-un oraș de provincie, în timp ce oamenii de la Centru închid ochii cu îngăduință, conștienți că „o să le iasă și lor ceva“.

Sigur, aceste lucruri nu se află decît treptat, pe măsură ce filmul se afundă tot mai tare în chestiuni spinoase – corupție, abuzuri etc. –, promițînd, asemenea lui Manuel, să ilumineze și să distrugă tot ce prinde în calea sa. În prima parte a filmului, un apropiat al lui Manuel e pus sub acuzare; tot ce urmează e zbaterea personajului nostru – angrenat și el în aceeași poveste cu spălare de fonduri – de a se salva cumva, oricum, dintr-o situație care îl transformă în infamul națiunii. În cazul său, expresii precum „a ieși cu fața curată“, „a avea conștiința împăcată“ nu-și au rostul: ce rost ar putea avea în viața unui om care, ani de-a rîndul, a furat – chiar dacă, așa cum spune Manuel, n-a furat „de la oameni“, ci de la organisme supraindividuale – și a trăit în puf? Manuel n-are, cum se spune, nici un Dumnezeu: îi e de ajuns ca, în căderea sa, să-i smulgă cu el și pe alții. Iată pariul filmului: să ne țină în alertă, timp de peste două ore, alături de un om care e în mod limpede vinovat – nici nu încearcă să demonstreze contrariul –, chestionîndu-ne iar și iar empatia pe care atîtea alte filme o iau drept evidență.

E interesant cum El reino nu propune nici o soluție de izbăvire: toate șiretlicurile lui Manuel – ba să-și acopere urmele, ba să își denunțe șefii de partid, ba să-i spioneze cu un reportofon ascuns în buzunarul sacoului – sînt simple cîrpeli, planuri născute din impulsuri de moment, găselnițe lașe care eșuează una după alta. Filmul e, de fapt, o alergătură frenetică pe urmele acestui om care nu face altceva decît să coboare, într-o spirală infernală, tot mai jos. Pînă unde poate ajunge nu e foarte clar – fiecare zi aduce o nouă umilință și îl prezintă și mai mult ca nu-tocmai-rațional, bîțîindu-se disperat în căutarea unei way out, dar totuși dispus să o ia din nou de la capăt atunci cînd nu-i merge; e însă evident că, dacă filmul reușește să producă o impresie de durată asupra noastră, asta se datorează actorului Antonio de la Torre, care – oglindindu-și personajul inconsolabil, căruia îi trebuie mereu prim-planul – se impune cu îndîrjire scenă după scenă, parcă sfidînd cadrajul strîns, invaziv, cu mina schimonosită de furie și neputință, abia ținîndu-se să nu explodeze – dar totuși mimînd aparența de autocontrol.

Luat per ansamblu, de la un capăt la altul, filmul construiește un traseu complex; secvențele din care e compus, în schimb, se risipesc în efecte oarecare: montaj pe repede înainte – atît de alert că nici n-apuci să vezi bine cum arată cel care vorbește –, narațiune implacabilă, care nu sacrifică nici un cadru dacă nu e absolut necesar pentru povestea lui Manuel. Inițial mi-am spus că am mai văzut asta de atîtea ori, iar El reino e un film plebeu, corect orchestrat, dar în definitiv neinteresant, fără zvîc în ciuda unui plot amețitor. Dar filmul nu e lipsit de meșteșug: imaginați-vă secvența în care Manuel, căutînd în toiul nopții, în casa unui partener, documente importante, dă peste o petrecere rave și are o altercație cu cîțiva tineri întrerupți din distracția lor, totul pe fundalul unei bizare încăperi nefinisate, în plin lucru; e o scenă care depășește cadrul naturalist în care am evoluat pînă în acea clipă, aruncînd filmul într-o zonă mult mai interesantă. De la o întîlnire jovială între acoliți la un restaurant șic situat pe malul mării – descriu aici scena inițială a filmului – și pînă la accidentul lynchean din final, în care o benzinărie pustie, luminată de neoane violacee, devine spațiul psihedelic numai bun să găzduiască paranoia lui Manuel, e cale lungă – dar Sorogoyen pare să aibă suflu, deși nu poate rezolva toate contradicțiile personajului său. Nu i-am văzut celelalte filme (Stockholm, din 2013, a cîștigat la TIFF-ul clujean), dar mă voi grăbi să o fac – cred că mai sînt destule de descoperit în ceea ce îl privește.

El reino rulează în cinematografe din 8 noiembrie.