Privirea unui cineast

● Printre măslini (Iran-Franța, 1994), de Abbas Kiarostami.

E dimineață, în apropierea satului, acolo unde echipa de filmare și-a instalat tabăra. Lumea se trezește încet-încet și intră în vrie, dar regizorul filmului decide să facă o scurtă plimbare matinală pe pajiște, alături de actorul din rolul principal – să se îndepărteze, adică, de toți acei oameni aferați, să tragă aer în piept și să privească. Sînt pe la mijlocul filmului și tocmai revăd una dintre scenele mele preferate din opera lui Abbas Kiarostami, cineastul care deține secretul acestor mici epifanii țîșnite din rutina cea mai banală. De pildă, această secvență decuplată de plot, care – cu peisajul său magnific, întins pînă în văzduh – ar putea să treacă drept elogiu adus naturii, dimineții, vieții bune etc. Nici pe departe, însă, căci Kiarostami își dezumflă efectele la fel de subtil precum și le-a montat: e de ajuns să privim indiciile de trivialitate care își fac apariția în interiorul acestor cadre somptuoase – ștergarul care atîrnă la gîtul actorului proaspăt sculat din somn, discuția care nu zice nimic, acești doi oameni care, la fel ca spectatorul, nu prea știu ce să facă cu atîta frumusețe – pentru a înțelege cum Kiarostami, în cele mai bune momente, ne oferă deopotrivă celebrarea ușor naivă și critica sa, miracolul vieții și deconstrucția sa riguroasă.

Atunci cînd Kiarostami nu ne pune în fața unor personaje memorabile (băiețelul intrepid din Unde e casa prietenului? [1987] sau escrocul cinefil din Close-Up [1990]), acesta se ocupă cu energiile invizibile care se formează între ele. E cazul scenei descrise mai sus, clipă trecătoare de măreție în urma căreia simțim că ceva tainic a prins să se anime din subteran și că, deși lucrurile arată la fel – nici un efect pirotehnic în cinema-ul lui Kiarostami –, totul se cere privit cu alți ochi. Printre măslini e un astfel de film care, în ciuda subiectului său afișat – povestea de dragoste înfiripată între actorii unui film –, merită explorat iar și iar mai curînd pentru materia sa inefabilă (o umbră de nor, o turmă care traversează un drum de țară, niște copii care aleargă în spatele unei camionete), care nu se poate epuiza.

Inițiativa HBO Go de a-l include în catalogul lor nu e doar surprinzătoare (toată lauda pentru că fac accesibil un astfel de film), ci și ușor ilogică. Motivul e simplu: Printre măslini este partea finală a „trilogiei Koker”, așa cum au numit criticii calupul de filme kiarostamiene care descriu viața aceluiași cătun iranian și, pentru a-l putea gusta cum se cuvine, e necesar să fi văzut și filmele care îl precedă. În Unde e casa prietenului?, Kiarostami urmărea un băiețel nevoit să-i returneze colegului său caietul de lucru pe care i l-a luat din greșeală. Problemă: colegul locuia în alt sat, dincolo de-un deal și printr-o pădurice, iar băiatul nostru nu dispunea decît de numele de familie al acestuia pe post de indicator. Cîțiva ani mai tîrziu, Și viața merge mai departe (1992) povestea pățaniile unui regizor (fictiv) revenit în regiune în căutarea celor doi băieți din filmul mai vechi, în urma unui cutremur devastator (și cît se poate de real). Cu alte cuvinte, Kiarostami ajungea pe cont propriu – nu e un cineast cinefil – la ipoteza neorealistă a filmului-ca-traseu-presărat-cu-mici-incidente, apoi ne propunea un Germania, anul zero în care decorul era iranian, molozul avea cauze naturale (nu militare), iar cinema-ul putea renaște a treia oară, tot dintre dărîmături. Ambele părți ale trilogiei, intuiți deja, erau și sînt minunate.

Printre măslini își propune să încheie tripticul apoteotic: coproducție cu Europa, filmul reunește fețele familiare din trecut sub forma unui proiect în care realitatea și fabulația se văd prinse într-o îmbrățișare sufocantă. I-a reușit pariul lui Kiarostami? Pe jumătate, căci filmul își rătăcește promisiunea unei noi imagini pătrunzătoare a lumii rurale iraniene într-o descriere de tip „fișă sociologică”: regizorul, un nene șugubăț și burtos cu față de Moș Crăciun (Mohamad Ali Keshavarz), prea le știe pe toate, în timp ce sătenii sînt chemați să încarneze, cam rigid, cîte o idee. Cadrele filmului – lucru rar pentru Kiarostami – se sforțează să înăbușe foșnetul paginilor scenariului. În cuvintele lămuritoare ale criticului Jonathan Rosenbaum, filmul pare „mai calculat decît orice altceva din opera lui Kiarostami, cu mari doze de charismă fabricată și bunăvoință folclorică (...) ce se învecinează cu condescendența de clasă”. Preocupat să dea seamă de multe lucruri deodată (raporturi de putere între personaje, bricolajul autoreflexiv al filmului-în-film), Kiarostami pare să își piardă inocența acelei priviri care racorda arta unui mare peisagist la umanismul unui regizor pentru care nu există „subiecte mari”.

În schimb, o idee cinefilă de bun-simț ne spune că pînă și un film ceva mai puțin izbutit semnat de Kiarostami, care îi poartă viziunea străluminată, valorează cît zece filme „reușite” ale vreunui regizor „branșat” de azi. Într-un fel, Kiarostami închide bucla cinema-ului modern printr-un traveling de-a lungul unor drumuri de țară. Darul său către spectator? O lume intactă pe care să o putem privi altfel, fascinați de ea și totuși capabili să acceptăm că, oricum am lua-o, nu-i vom putea penetra niciodată secretul. Iată, de pildă, cadrul final de neuitat al acestui film: vedem doi oameni care se-aleargă pe cîmp deschis, apoi își șoptesc ceva. Nu-nțelegem mare lucru din toată această coregrafie (sîntem mult prea departe), dar știm că în gestul de a păstra distanța se ascunde o privire nouă și justă, cum cinema-ul nu mai întîlnise de mult.

Printre măslini e disponibil pe HBO Go.