Aducerea în prim-plan a unui personaj trans e o idee la modă în cinema-ul recent, dar unghiul din care debutantul Lukas Dhont alege să o lumineze este diferit de tentativele precedente. În primul rînd, Lara, protagonista din Girl, e o adolescentă care î
Dogman e un fel de parabolă despre Bine și Rău tratată în coordonatele uzuale, ironic-grotești, ale italianului Matteo Garrone. Nici plot-ul nu e nou: Garrone mai lucrase cu un material vizibil asemănător încă din 2002, în L’Imbalsamatore, film construit
Narațiunea propriu-zisă nu e însă din cale-afară de proaspătă. Von Trier nu pare să fie interesat de o deturnare a chestiunii în cauză: Jack este un psihopat dans les règles, amintind de canibalul Jeffrey Dahmer. Cam ca toți criminalii notorii, e guvernat
Roma e un film deopotrivă intimist și maximalist, iar reușita lui Cuarón ține de felul admirabil în care a învestit tensiunea dintre aceste două concepții opuse asupra cinema-ului – ca mijloc de introspecție și ca fereastră către spectacolul lumii. Pe cît de
Cold War continuă căutările estetice apăsat calofile inițiate de Pawel Pawlikowski odată cu Ida, în 2013. Ingredientele care au contribuit la succesul acelui film – printre altele, preferința pentru decolmatarea trecutului, tradusă vizual în cadre de tip tab
Anumite riscuri, precum acela ca filmul să eșueze într-o galerie de portrete pitorești, iar fiecare proiecție a lui să devină un bun pretext pentru a rîde superior de niște figuri ridicole. Adevărul e că există destule momente amuzante, iar cele mai caraghioase arată anumiți oameni făcînd apel la niște calambururi sau truvaiuri lingvistice absolut originale: cuvîntul stejar ar veni, în fapt, de la „stă jarul“, iar Galileea – de la Galați, orașul românesc.
Venirea cineastului canadian Denis Côté la Cluj în cadrul TIFF 2018 a trecut ca și neobservată – cu excepția unui interviu pe care acesta i l-a acordat Georgianei Mușat pentru Scena9.
O femeie disperată – care pare a fi victima unei răpiri – sună la 112, iar dispecerul trebuie să o salveze avînd la îndemînă o cască și un computer. E o premisă de thriller cît se poate de simplă, apropiată mai curînd de cinema-ul comercial – mă gîndesc la The Call,
Noul film al lui Stere Gulea se achită onorabil de sarcina sa, care nu e dintre cele mai simple: al doilea volum din Moromeții lui Marin Preda nu cuprinde doar crîmpeie din viața familiei lui Ilie Moromete
Schimbarea de direcție a cinema-ului românesc recent ar trebui semnalată mai cu aplomb. Numai anul acesta au intrat în săli patru debuturi care traduc o dorință de înnoire – o înnoire tematică, printr-o preocupare tot mai constantă față de marginali și de minoritățile de orice fel (sexuale, etnice etc.),
O afacere de familie e despre cotidianul unor oameni care trăiesc la periferia societății, supraviețuind de pe-o zi pe alta. Cu toate astea, Kore-eda nu e omul care să ilustreze mizeria umană, drama, ci dimpotrivă – filmele sale sînt povestioare umaniste, pline de tandrețe fără să fie naive, luminoase fără să fie utopice. Microuniversul familial, surprins în pluralitatea formelor sale, e preocuparea predilectă a lui Kore-eda; familia este adevăratul personaj principal care îi traversează filmele
Era nevoie de un regizor talentat pentru a surprinde atmosfera indicibilă în care se scaldă tinerii lui Murakami, captivi sub zodia nefericită a iluziilor. Adaptarea lui Lee nu numai că redă starea asta cu acuratețe, ci o face bîntuitoare pînă la ultima secundă.
Comediile românești despre cercuri restrînse de prieteni sînt pe val. Contribuie foarte mult și performanța actorilor, mai ales a lui Alexandru Papadopol în rolul lui Petru – și probabil că nimeni n-ar fi reușit să întruchipeze mai bine siguranța relaxată a unui profesor, care în scena imediat următoare se dovedește un pămpălău blajin.
Spre deosebire de alte case de discuri mai mari, Blue Note și-a asigurat succesul printr-o politică nonintervenționistă (artistul era lăsat să își urmeze propria voce), printr-o formă de artizanat plină de pasiune și prin flerul pentru inovație al creatorilor săi, Alfred Lion și Francis Wolff.
Succesul festivalier al filmelor iraniene a fost garantat nu numai de calitățile lor estetice, ci și de un spirit contestatar cu care au venit aproape la pachet. Mai recent, cenzura – care a devenit tot mai aprigă – a mutat interesul cineaștilor dinspre elaborate jocuri metatextuale, de film-în-film (à la Abbas Kiarostami)
Utøya 22. Juli / Utoya: 22 iulie, al norvegianului Erik Poppe, se înhamă la actul deloc ușor al rememorării – și mai ales recreării – masacrului înfăptuit de extremistul de dreapta Anders Breivik pe 22 iulie 2011, în urma căruia au murit 69 de persoane.
Premisa filmului ține de o tradiție respectabilă, dar deja uzată, a noir-ului – un detectiv chainsmoker își bagă nasul unde nu-i fierbe oala –, iar derularea anchetei îi permite regizoarei să pună la bătaie un întreg arsenal de tropi specifici genului
Pérez Biscayart, așa cum a demonstrat-o în 120 battements par minute, e poate cel mai înzestrat actor francez al momentului; dar nu prea are ce să facă, ținînd cont că poartă o mască pe față.
Procesul, care se pregătește să intre în cinematografe, poate să treacă drept cel mai stimulativ intelectual – o experiență care nu menajează spectatorul comod, obligat pe parcursul filmului să reconfigureze, iar și iar, datele problemei.
Filmul (care a fost finalizat cu ajutor financiar extern) a fost foarte bine primit în Israel – mai puțin de către Miri Regev, ministru al Culturii, adversară declarată a libertății de expresie.
Artistic vorbind, scurtmetrajul Avant que de tout perdre îi rămîne superior (interesantă ar fi fost o proiecție care să le juxtapună) – și probabil că a venit momentul ca Legrand să testeze și alte teme.
Figura lui Nuri e interesantă (nunta sa cu Katja – care ține loc de secvență inițială a filmului – e înregistrată cu mobilul, pe culoarele închisorii în care își ispășește pedeapsa), dar nu are suficient spațiu cît să treacă de stadiul schiței.
Cel mai recent film al americanului Sean Baker e o incursiune în viața unei comunități pestrițe care-și face veacul prin preajma și în camerele unui motel delabrat, dar frumos colorat, situat în apropierea parcului Disney din Florida.
În Barbara, Mathieu Amalric este Yves Zand, regizor căzut în admirație față de Brigitte (jucată strălucit de Jeanne Balibar), actrița destinată să o încarneze pe cîntăreața Barbara în biopic-ul imaginat de Zand. Dar a pune astfel problema înseamnă a întoarce spatele adevăratei esențe a filmului,
Ioana d’Arc este figura mitologică centrală a Franței. Însă interesul cineastului nu îmbrățișează în Jeannette aura monumentală a personajului – documentată în repetate rînduri, cele mai cunoscute exemple aparținînd lui Carl Dreyer sau Robert Bresson.
Fără iubire nu este însă despre dispariția lui Alioșa (jucat de Matvei Novikov) – ci despre felul în care cei doi părinți ai săi, surprinși în plin divorț, încearcă să coopereze spre soluționarea incidentului.
Nu ideea de fotbal-ca-marfă-expozabilă primează în Fotbal infinit, ci dezvăluirea unei noi gramatici a jocului: „Se poate juca fotbal după alte reguli?“
Jarmusch cultivă competent repetiția unor situații (zilnic, Paterson îndreaptă căsuța poștală din fața casei, pentru ca a doua zi să o găsească din nou strîmbă), șarmul filmului constînd în dejucarea așteptărilor. Spectatorului îi revine sarcina de a observa reacțiile subtile ale personajelor (de pildă, Paterson se arată dibaci cînd vine vorba de a dezarma un bărbat vădit tulburat, care flutură un pistol prin aer, comportament justificat ulterior de un cadru cu o fotografie din vremea cînd era î
Pentru Soldații – un debut remarcabil din numeroase motive – marginalitatea (fie ea gay, romă etc.) funcționează mai subtil: deopotrivă ca decor sine qua non și ca obiect central de studiu.
Cu doar șapte lungmetraje realizate din 1996 pînă acum, Alexander Payne este un caz interesant: agreat de marile studiouri americane de film, dar și de piața festivalieră europeană, Payne și-a construit o reputație de regizor la periferia cinema-ului de autor, prin interesul constant, infuzat cu oarecare subtilitate, pentru o Americă departe de reflectoare, cea a rataților simpatici și a dramelor intime de familie.
Faptul că Ma Loute a revenit în unele cinematografe din țară, la mai mult de un an de la premiera de pe Croazetă, poate însemna și un prilej de revizitare a operei francezului Bruno Dumont.
În toată mulțimea turiștilor există și oameni care, puși în fața acestei bucăți carbonizate de istorie, apar transfigurați; pe chipurile lor se citesc groaza, uimirea, durerea. O clipă. Apoi, în acord cu ritmul societății, trec mai departe.
Doru încasează lovitură peste lovitură cu un stoicism încăpățînat – nu doar că i-a murit soția, dar nimeni nu prea mai dă doi bani pe el, pare mai mult sau mai puțin ostracizat de comunitate (precum Iacob, din filmul omonim al aceluiași Daneliuc).
Cîștigător anul acesta la Cannes în cadrul competiției „Quinzaine des réalisateurs“, Un beau soleil intérieur este și cel mai rohmerian film al regizoarei franceze Claire Denis. Tocmai de aceea, premisa este cît se poate de simplă: o femeie pe la cincizeci de ani caută, în van, o iubire deplină, interacționînd cu o sumedenie de bărbați care o dezamăgesc unul după altul.
