● Jupiter holdja / Jupiter’s Moon (Ungaria-Germania-Franța, 2017), de Kornél Mundruczó. 

În cel mai recent film al său, regizorul Kornél Mundruczó abordează subiectul crizei contemporane a migranților. Este poate cea mai directă tratare a acestei teme propusă de o ficțiune cinematografică, într-un an (2017) în care chestiunea imigrației s-a aflat pe toate buzele, fiind atinsă și de alte figuri proeminente ale cinema-ului european de artă, precum Michael Haneke sau Fatih Akin. Preocuparea celor doi era însă mai mult tangențială, ca un semn de întrebare obsedant, aflat totuși în subtext, umbrit de alte fire narative mai importante; în schimb, Mundruczó deapănă chiar în prim-plan povestea unui imigrant sirian care, după ce este împușcat, descoperă că poate să zboare.

Pentru această fabulă pe marginea ac-tualității, regizorul a imprimat filmului său mult din atitudinea anti-i-mi-gra-țio-nistă și adînc naționalistă a Guvernului Viktor Orbán. Nu e prima oară cînd Mundruczó trage cu ochiul în agenda politică a prim-ministrului maghiar: în Fehér Isten / White God, din 2014, cineastul exploata o decizie a cabinetului Orbán privitoare la impozitarea diferențiată a cîinilor, în funcție de rasă – corciturile urmînd să coste mai mult decît cîinii de rasă maghiară pursînge. Mundruczó conferea acelui film o alură de povestioară a lui Colț Alb, reactualizată: o corcitură bună și blîndă este separată de tînăra sa stăpînă și trebuie să suporte abuzurile oamenilor cu suflet rău, care transformă animalul într-o bestie însetată de sînge; pe parcurs, lucrurile se inversează și iau forma unui revenge movie, în care o hoardă de cîteva sute de cîini terorizează locuitorii Budapestei. Însă paralela cu Jupiter holdja nu se oprește doar la nivelul genezei filmului. O fi acționînd Mundruczó ca un cineast politic atent la starea nației (cîinii pe post de oprimați care în final își iau revanșa asupra tiranului), dar asta nu înseamnă că e complet dezinteresat de formă: atît filmul precedent, cît și acesta se întemeiază pe un cocktail de genuri cinematografice, în care interesul central – un fel de cireașă de pe tort – pare să fie acordat SF-ului. E probabil o încercare de a mai dilua din tema apăsătoare, căci actualitatea, în Jupiter holdja, se invită în cadru cu tot ce are mai urît: autorități care trag orbește în refugiați, atentate la metrou, un oraș sub stare de asediu în care cerul e brăzdat de elicoptere amenințătoare. Dincolo de asta, tentația psihologizantă a filmului e pur convențională: tînărul imigrant e luat în primire de un doctor pus pe linie moartă, jucat de Merab Ninidze, care este decis să facă profit de pe urma abilității celui dintîi de a levita. Astfel, doctorul îl prezintă ca pe un înger unei națiuni debusolate, dar avide de minuni, fie ele contrafăcute. Regăsim aici aceeași preocupare a lui Mundruczó pentru studiul părții întunecoase a naturii umane, mereu gata să pervertească și să exploateze în folosul propriu; singurul personaj pozitiv este refugiatul inocent, pierdut printre oameni fără scrupule. Pilda filmului, care vine mai ales pe cale alegorică, pare să spună că pînă și cei care pretind a fi protectorii tăi dovedesc că au un miez de tîlhar. Și tot în firea unei astfel de pelicule „cu cheie“ e și faptul că, spre final, tîlharul se va îndrepta, va conștientiza greșeala.

Mundruczó nu ascunde faptul că filmul e cît se poate de demonstrativ: chiar și titlul său face referire la satelitul planetei Jupiter, Europa. Dacă însă chiar își propune să gloseze pe marginea unei stări de fapt generale (afluxul imigranților într-o lume care nu e dornică să-i primească) și, eventual, să denunțe obtuzitatea și apucăturile naționaliste ale Europei, atunci cred că mijloacele filmului sînt problematice. Rezultatul, deși se dorește a fi empatic, este la fel de cinic ca tentativele unor Haneke, Ruben Östlund sau Yorgos Lanthimos, regizori în vogă ai așa-zisului cinema de artă european. O cale în răspăr cu tipul de cinema arogant practicat de cei de mai sus, și care prezintă o soluție umanistă, reușind în același timp să arboreze o estetică delicată, este filmul La Villa, al cineastului angajat Robert Guédiguian: acolo, o familie dezbinată se unește grație unor refugiați. Mundruczó pare totuși să aibă o concepție destul de îngustă despre ce înseamnă „cinema de artă“, dovadă fiind uzul aparent aleatoriu al planurilor -lungi, altă constantă a cinema-ului chirurgical practicat de Haneke & Co. Fără să aibă răceala celor din urmă, Jupiter holdja nu are nici virtuozitate a mizanscenei, deși vine dintr-o cultură cinematografică care a stat bine chiar și în ultimii ani: realismului cariat practicat de Mundruczó îi prefer însă onirismul din On Body and Soul, al lui Ildikó Enyedi, și mai ales imersiunea frenetică din Son of Saul, de László Nemes.