După război
● Au revoir là-haut / La revedere acolo sus (Franța-Canada, 2017), de Albert Dupontel.
Secvența introductivă a filmului La revedere acolo sus e grăitoare pentru ce va urma: aflat într-o sală de comisariat, Albert Maillard (interpretat de Albert Dupontel) este somat să povestească evenimentele premergătoare reținerii sale. Dupontel-regizorul joacă astfel de la început cu cărțile pe masă, folosind un truc vechi de cînd lumea, prezent mai ales în producțiile mainstream, dacă nu chiar de-a dreptul hollywoodiene: -flashback-ul cît se poate de convențional. Ar fi poate mai corect să tratăm La revedere acolo sus – ecranizare după romanul omonim al lui Pierre Lemaitre, distins în 2013 cu Prix Goncourt – drept ceea ce este: un film ușurel, de public. Însă, parte pentru că filmele franceze s-au bucurat întotdeauna, la noi și aiurea, de statutul aprioric de „film de artă“, parte pentru că Dupontel păstrează și cîteva subtilități în mînecă, rezultatul este mai mult decît o peliculă lipsită complet de pretenții.
Ceea ce Albert povestește în flashback-ul său este prietenia sa neconvențională cu mai tînărul Édouard (Nahuel Pérez Biscayart). Rememorarea debutează cu cei doi în tranșee, pe finalul Primului Război Mondial, cînd nimeni nu mai ținea să-și pună pielea la bătaie – cu excepția locotenentului Pradelle (Laurent Lafitte), care ordonă subalternilor un atac absurd împotriva germanilor mai bine plasați, moment în care Édouard este desfigurat de un obuz, iar Albert, demobilizat pentru a l îngriji. În urma atacului, Édouard, care e și un desenator de excepție, se vede nevoit să poarte o mască de fier în locul maxilarului și decide să își înscrie moartea în registre, spre a nu mai trebui să dea ochii cu tatăl său draconic. E mai mult epic decît psihologie în toată desfășurarea acțiunii, iar filmul nu prea se încurcă în reflecții: de pildă, nu este foarte clar dacă Albert și Édouard devin legați prin conjunctură sau erau tovarăși de război mai vechi. Cert e că Dupontel mizează pe un echilibru între tragismul și comicul situațiilor (se știe că dintotdeauna groaza războiului a venit la pachet cu ilaritatea), numai că de multe ori regizorul scapă frîiele poveștii fie înspre patetism, fie înspre caricatură.
Dacă filmul nu e prea preocupat de sondarea profunzimilor, nici nu e văduvit de inteligență, cum e grosul producțiilor hollywoodiene de azi – chiar dacă e vorba mai ales de o inteligență a suprafețelor, pe care Dupontel glisează abil. E sigur că La revedere acolo sus curge agreabil, ba chiar este entertaining, deși mijloacele sale se limitează prea des la un comic destul de rudimentar, care valorifică fie gagurile de limbaj, fie caracterul personajelor. În sensul ăsta, e un lucru bun că Dupontel s-a autodistribuit în rol, căci – cu toate că personajul lui Édouard cîntărește simbolic mai mult – el, și nu Édouard, reprezintă protagonistul filmului. În postura de funcționăraș stîngaci și ușor impresionabil, partitura sa e hazoasă. Regret însă că personajul lui -Édouard are treabă mai mult pe hîrtie: prins în focul uneltirilor (decide să comită o înșelăciune care speculează setea francezilor de monumente pentru cei căzuți la datorie) și avînd de luptat și cu un tată obtuz, e totuși o prezență mai curînd secundară pe ecran. Și e păcat, fiindcă Pérez Biscayart, așa cum a demonstrat-o în 120 battements par minute, e poate cel mai înzestrat actor francez al momentului; dar nu prea are ce să facă, ținînd cont că poartă o mască pe față.
Însă confruntarea destul de ofertantă dintre burlescul personajelor și fundalul sumbru imediat-postbelic nu e exploatată pe deplin. Cred că asta se datorează și faptului că Dupontel – autor al unor comedii fără pretenții pînă acum, și care realizează aici cel mai ambițios film al său – e mai mult actor decît regizor. Pe partea de mizanscenă, filmul nu impresionează, deși dă senzația că tocmai asta căuta Dupontel: să epateze, dovadă excesul de mișcări de cameră amețitoare. În plus, mare parte din încărcătura emoțională a scenelor e diluată de uzul omniprezent al muzicii. Surplusul de efecte merge împotriva impulsului către sobrietate; la fel și aspectul excesiv polizat al Parisului anilor ’20, ce minimalizează tragedia războiului (am regăsit același look iritant și în filmul, altminteri mai bun, Nos années folles, care se petrece tot în preajma Marelui Război). Personajele marginale nu trec de stadiul schiței – majoritatea, femei de dorit sau antagoniști fără cusur; în comparație, finețurile de care se înconjoară Édouard – de la desene la măști extravagante – par din alt film. Aici cred că Dupontel a văzut just: toate micile și marile aventuri traversate sau puse la cale de Édouard și Albert, acești doi nedreptățiți ai sorții, au o evidentă componentă cathartică; micul funcționar devine în sfîrșit cineva; Édouard-desfiguratul, al cărui talent nu fusese luat în seamă, poate scoate capul în lume. Însă finalul melodramatic al filmului (inexistent în carte și inventat de Dupontel ca o concesie pentru marele public), le anulează: din cathartic, virează înspre fleșcăit-emoțional.
