Omul strîns cu ușa
● Dogman / Frizerul de cîini (Ita-lia Franța, 2018), de Matteo Garrone.
Dogman e un fel de parabolă despre Bine și Rău tratată în coordonatele uzuale, ironic-grotești, ale italianului Matteo Garrone. Nici plot-ul nu e nou: Garrone mai lucrase cu un material vizibil asemănător încă din 2002, în L’Imbalsamatore, film construit pe relația tensionată dintre un taxidermist mic de statură și ajutorul său, un flăcău mult mai înalt. Dogman (tradus la noi, cu un umor probabil involuntar, Frizerul de cîini) e o variațiune pe aceeași temă: un alt om scund îngrijește cîini de rasă, iar polul opus e întruchipat de un zdrahon fără scrupule.
De la un film la altul – deși concepute de același trio scenaristic –, urmele tezismului s-au cam îngroșat. Dogman investește la rîndul său un spațiu periferic, un no man’s land pe buza abandonului, compus din blocuri dărăpănate și piațete pustii. Meritul lui Garrone e că nu cedează tentației mizerabilismului – dar, pe de altă parte, nici nu pare a manifesta vreun real interes față de acest loc, care apare drept simplu prilej pentru cadre picturale. Cu siguranță că planurile largi ale filmului, de o stranietate aparte, ar fi putut foarte bine integra un documentar precum Homo Sapiens al lui Nikolaus Geyrhalter, suită de „tablouri“ cu spații dezertate de oameni. În economia filmului de față însă, ele maschează mai curînd neglijența lui Garrone față de o temă subînțeleasă: marginalii care încă mai populează tărîmul – mici mafioți, negustorași de cartier, pungași –, nicidecum suficient individualizați.
Garrone studiază mai curînd ideea de tipologie umană, povestea sa avînd alura unei parabole despre două tipuri de prostie: prostia lui Marcello (foarte inspirat jucat de Marcello Fonte), deținătorul unei prăvălii rablagite, e izvorîtă din prea multă blîndețe – și se cheamă naivitate; prostia lui Simone, matahala care șicanează comunitatea marginalilor, e acompaniată de violență gratuită – și se cheamă imbecilitate. Dincolo de nivelul acestei fabule de tip „omul-bun-căruia-i-se-forțează-mîna“, Dogman e prea rigid – astfel se explică și inaderența filmului la social: ghetoul filmat de Garrone e ca o enclavă ruptă nu doar de orașul din apropiere, ci și de societate în general. Marcello și bruta Simone persistă în prostia lor: jefuiesc locuințe, consumă droguri. Relația lor e una de prietenie păguboasă pentru primul și de profit necinstit pentru al doilea. Problema e că nimic nu vine să justifice solid comportamentul netrebnic al lui Simone, la fel cum nimic nu vine să sublinieze anacronismul generozității lui Marcello în contextul lumii vorace de azi. Drept urmare, cei doi devin repede caricaturali: de remarcat numai cum Simone, teroarea cartierului, odată reîntors cu coada-ntre picioare acasă, e dojenit complice de mamă.
Sînt tentat să spun că, superficial, Garrone are destule în comun cu Bruno Dumont, alt regizor preocupat, mai ales în prima sa perioadă, să dezvăluie grotescul din oameni. Ilustrarea grotescului ținea însă, în cazul lui Dumont, de o înțelegere mult mai adîncă a realității Franței rurale; filmele sale cartografiază o lume primitivă, un climat ce favorizează nașterea pulsiunilor animale în om. Dogman se situează pe aceeași coordonată, dar privirea sa e de suprafață. Chiar și gagurile lui Garrone – filmul său nefiind lipsit de umor – țin mai mult de fotogenia patrupedelor, și nu de vreo idee de mizanscenă, ori de vreo urmă de empatie deosebită față de subiecții săi. Mai țin să amintesc – la capitolul „privire empatică“ – de Lazzaro felice, filmul regizat de tînăra Alice Rohrwacher, cel mai important titlu italian al lui 2018, selecționat – la fel ca Dogman – în competiția de la Cannes. Iată un film care pare motivat de o necesitate lăuntrică de a reacționa cumva, oricum, chiar și prin mijloace radicale, în fața nedreptății din societatea capitalistă – și nu e deloc de mirare că Rohrwacher vorbește tot despre un om prea bun pentru lumea actuală, care ajunge să fie corupt de către ceilalți. Însă abordarea ei privilegiază, în locul unor chestiuni de ordin metafizic-steril, o metodă neorealistă aptă să ia pulsul străzii, fapt ce recomandă Lazzaro felice nu doar ca film social, ci chiar ca rudiment al unui film politic.
În Dogman, singurele momente care cuprind ideea unei umanități regăsite cu tot ceea ce are ea mai intim sînt rarele întrevederi dintre Marcello și fiica sa de vreo zece ani: Garrone vede just faptul că Marcello, în naivitatea lui, e un bun companion pentru fetiță: pare că aceasta din urmă e mai matură decît el, capabilă să îl țină pe linia de plutire, iar clipele dintre cei doi sînt tratate cu grație și înțelegere. În rest, regizorul nu ajunge să exploreze condiția de marginal, ci doar îi exploatează cruzimea – iar bunătatea lui Marcello, pusă la încercare iar și iar pînă cînd explodează – e o simplă abstracțiune într un ghetou de la capătul lumii.
Dogman rulează în cinematografele din România începînd cu 25 ianuarie.
