Două documentare de neratat la Festivalul DokStation

DokStation este festivalul în care muzica filmului e cel puțin la fel de importantă ca imaginea sa. Anul acesta, line-up-ul celor patru zile de proiecții (13-16 septembrie) propune tributuri și investigări ale carierelor unor artiști sau grupuri precum George Michael, Whitney Houston, Radiohead, dar și documentare cu țintă ceva mai largă. Dintre acestea din urmă am ales două filme care constituie, simultan, și două întoarceri lucid-nostalgice în trecut.

Blue Note Records: Beyond The Notes

Probabil cel mai emblematic label care s-a ocupat cu producerea jazz-ului beneficiază în acest film de un tratament pe măsură. Era crucial ca un film care vorbește despre Blue Note – casa de discuri pe la care s-au perindat nume ca Thelonious Monk, John Coltrane, Miles Davis sau, mai recent, Norah Jones – să etaleze cum se cuvine aproape un secol de muzică revoluționară, dar, în același timp, să activeze și aura legendară care o însoțește. Cred că filmul se achită onorabil de prima sarcină (mai multe momente neîntrerupte în care muzicienii cîntă ar fi fost totuși binevenite), dar interesul regizoarei Sophie Huber pare că e mai mult istoric decît muzical – așa că filmul cîștigă în greutate atunci cînd atacă subtextul anecdotic bogat din culisele companiei.

Spre deosebire de alte case de discuri mai mari, Blue Note și-a asigurat succesul printr-o politică nonintervenționistă (artistul era lăsat să își urmeze propria voce), printr-o formă de artizanat plină de pasiune și prin flerul pentru inovație al creatorilor săi, Alfred Lion și Francis Wolff. Interesant e că cei doi evrei exilați din Germania nu erau nici muzicieni, nici afaceriști rapace – ci doar simpli melomani care voiau să asculte ce le plăcea. Astfel că, în momentul în care, după ani petrecuți în underground-ul nișat al cunoscătorilor, Blue Note a început să aibă succes și să fie prizată de un public mereu crescînd, lucrurile au pornit-o pe pantă în jos, sub presiunea distribuitorilor care doreau tot mai multe hituri, ignorînd astfel căutările personale ale artistului.

Experiența mea muzicală, oricît de limitată, îmi spune totuși că jazz-ul este genul chintesențial atunci vrei să te lași purtat de ce auzi. Cu gîndul ăsta în minte, m-am bucurat să văd că imaginarul în care sînt împachetate improvizațiile specifice genului – cluburi de noapte și tot tacîmul – n-a fost uitat, ci își face apariția discret, prin cîte o poză cu vreun star învăluit în fum de țigară. Mai explicit este tratată lupta pentru drepturile afro-americane, căci pagina de istorie a jazz-ului se contopește cu aceea a dorinței de emancipare a americanilor de culoare. Asta îi permite cineastei să facă racordul cu istoria mai recentă a Blue Note Records, care – după ceva sincope – s-a orientat și către hip-hop, gen care a luat naștere din aceeași conștiință politică a jazz-ului militant, ca o prelungire a sa. Parte din farmecul documentarului ține de a-i vedea pe cîntăreții care au semnat recent cu Blue Note Records oscilînd între omagii la adresa greilor din trecut și dorința de a face ceva mereu nou. Iar dacă filmul, asemenea experimentelor celor intervievați, va conduce privitorii (de sperat cît mai tineri) în lumea fascinantă a jazz-ului, atunci cred că țelul său a fost atins.

Blue Note Records va rula pe 16 septembrie, de la ora 20, în Club Control.

Cassette: A Documentary Mixtape

Faptul că jazz-ul a căzut într-un con de umbră în ultima vreme, pe fondul apariției unor genuri mai puțin solicitante, era o subtemă explorată implicit de filmul descris mai sus. Dar nostalgia rareori irupea ca în Cassette, omagiul ingenuu al realizatorului Zack Taylor adus unei epoci revolute din istoria muzicii – sau nu, după cum o arată numeroasele persoane intervievate în fața rafturilor ticsite cu casete din propriile locuințe, care speră în (sau chiar trăiesc) resuscitarea acestui obiect mitic.

Caseta nu are rafinamentul unui disc de vinil, nici nu e atît de practică precum un CD. Poate tocmai de aceea zona de nevoi acoperită de casetă a fost una mai puțin distinctă – cea a oamenilor de rînd care se puteau bucura de un device accesibil, a melomanilor înrăiți și a trupelor de garaj. Mulți au cîntat prohodul casetei, care, începînd cu 1963, și-a trăit deceniile de glorie, dar iată că micuțul obiect refuză să dispară. Filmul activează cu abilitate nostalgia colecționarilor de casete, pe care o leagă de caracteristicile fizice ale dispozitivului: spre deosebire de muzica stocată pe USB, caseta e un obiect material: știi ce ai în mînă. Poți să scrii pe ea, poți pune suflet în crearea unui playlist cu care să îți impresionezi iubita. Însuși ciclul de deterioare al său o apropie de traseul uman, iar hîrșîitul care se aude la început discret, apoi tot mai tare, e ceva-ul care o face atît de chic.

Cassette este plin de astfel de povestioare și declarații de iubire pentru casetă care îi vor face pe cei ce au trăit epoca Walkman-ului să zîmbească, iar pe cei mai tineri să fie curioși (deoarece caseta, ca și aparatul pe film, e din nou hip). Mai surprinzător e însă contactul cu Lou Ottens, inventatorul casetei: la cei 88 de ani ai săi cîți avea în momentul filmării (acum are 92), Ottens era de o luciditate neclintită. Te-ai aștepta ca părintele casetei să vorbească cu tremur în voce despre propria invenție, dar Ottens nu e genul ăsta – dimpotrivă, ulterior a dus muncă de pionierat în privința CD-ului, deci se poate spune că a semnat condamnarea la moarte a casetei pentru a aduce consumatorului ceva mai bun (sau așa se credea atunci). Rămîne de văzut dacă vom înregistra o revenire masivă a casetei; cert e că filmul, cu stilul său jucăuș, funcționează și ca reminder a ceva ce riscam să uităm, și ca galerie de portrete și anecdote înduioșătoare.

Cassette va fi proiectat pe 15 septembrie, de la ora 21, la Apollo 111.