Un altfel de viitor

● Seule à mon mariage / Singură la nunta mea (Belgia-Franța-România, 2018), de Marta Bergman. 

Schimbarea de direcție a cinema-ului românesc recent ar trebui semnalată mai cu aplomb. Numai anul acesta au intrat în săli patru debuturi care traduc o dorință de înnoire – o înnoire tematică, printr-o preocupare tot mai constantă față de marginali și de minoritățile de orice fel (sexuale, etnice etc.), care astfel iau locul crizelor middle class-ului de la oraș cu care ne obișnuise Noul Val; dar și o înnoire formală, căci acești regizori nou-intrați în arenă practică un cinema mult mai direct, mai atașat de emoție, care poate fi gustat și în lipsa vreunui antrenament cinefil asiduu.

Debuturile despre care vorbeam sînt Soldați. Poveste din Ferentari, al Ivanei Mladenovic, care a „dinamitat“ (pentru a-l parafraza pe Andrei Gorzo) ecranele de la noi cu relația homosexuală a unui rom, Cîteva conversații despre o fată foarte înaltă, poveste de dragoste lesbiană regizată artizanal de Bogdan Theodor Olteanu, Lemonade, debutul Ioanei Uricaru, despre o femeie hotărîtă să se stabilească în America și nevoită să experimenteze cotidianul înjositor al imigrantului; și, iată, Singură la nunta mea, care întreține o intimă legătură cu toate aceste încercări de valorizare a unor categorii sociale de obicei invizibile.

Prima parte a debutului Martei Bergman se desfășoară într-un sat românesc cu ulițe înzăpezite. Pamela (jucată de Alina Șerban) e o mamă tînără care trăiește într-o cocioabă alături de bunica și de fiica ei. Pamela își duce viața în precaritate, dar filmul evită să cadă în poverty porn, căci destul de repede acțiunea se ridică de la sol: tot căutînd un soț care să-i ofere ceva mai bun, Pamela dă peste un belgian dornic să o ia sub aripa lui, astfel că pleacă la Liège. Faptul că filmul nu pierde vremea cu prea multă expozițiune e un atu: din cîteva tușe, Bergman reușește să-i contureze Pamelei un portret energic, de tînără mereu în mișcare, și în același timp să-i prezinte mult mai oblic motivațiile adînci: ce planuri are cu belgianul? Intențiile sale sînt serioase sau doar o toană trecătoare aruncată pe un site de matrimoniale?

E limpede că Singură la nunta mea își propune o privire generoasă, chiar empatică asupra comunității rome, dar personajele sale nu sînt idealizate, nici prezentate ca victime neputincioase ale unei societăți rasiste. Dimpotrivă, există cîteva scene în care romii sînt surprinși cu obiectivitate, ba cîntînd cîntece lăutărești și profitînd de ocazie pentru vreo bișniță, ba chinuindu-se cu fiare vechi în curtea unui adăpost insalubru din Belgia. Toate aceste momente accentuează o senzație vag-documentară, care se explică prin formația inițială a Martei Bergman, la origine documentaristă. Tot grație observației atente a comunității se datorează, probabil, și personalitatea foarte ofertantă a Pamelei (la care trebuie adăugat și jocul fără cusur al Alinei Șerban, deja excelentă în Scris/Nescris al lui Adrian Sitaru): e ceva în acest personaj care îi dă un aer candid, încă inocent, ca și cum ar avea pe dinăuntru o flacără imposibil de stins.

Dar probleme există în viața Pamelei, în ciuda caracterului său fresh, cu puternice nuanțe de emancipare feministă. Datele care, a priori, ar trebui să asigure succesul unei căsnicii mixte româno-belgiene lipsesc, iar faptul că Pamela abia de știe cîteva vorbe în franceză e doar bariera cea mai vizibilă – și cea mai ușor de demontat. Femeia și-a lăsat fetița acasă și a pătruns într-un mediu complet străin, alături de un bărbat de vîrsta a doua care aparține unei alte pături sociale (are familie bună, un job stabil). În aceste condiții, filmul are intuiția deplasării accentului de pe o educație (sentimentală și materială) absolut previzibilă – căci Pamela nu știe nici ce e acela bluetooth – pe senzația mult mai greu palpabilă de a nu fi din partea locului.

E remarcabil că Singură la nunta mea se lansează la o săptămînă după Lemonade, căci aceste filme dialoghează mult mai profund decît prin simplul fapt că ambele sînt debuturi ale unor regizoare, deci comportă o viziune subtil-feministă. Într-un fel sau altul, ambele vorbesc despre drama imigrantului; spre deosebire însă de protagonista-asistentă medicală din Lemonade, pentru Pamela lucrurile se petrec cu un etaj mai jos, în lumea celor cărora li s-a refuzat accesul la educație. Tocmai acest lucru îi garantează Pamelei o puritate a trăirilor – iar cele mai emoționante scene o arată descoperind că se poate trăi și altfel; că, așa cum îi spune belgianul Bruno (jucat de Tom Vermeir), femeia nu e o marfă care trebuie să se ofere din prima, nici o victimă garantată, nevoită să îndure bătăi regulate din partea bărbatului.

Merită subliniată și ideea că filmul captează cu acuratețe feeling-ul belgiano-francez al politeții circumspecte, față de care firea debordantă a Pamelei pare un foc de artificii. Din acest punct de vedere, Bergman demonstrează că știe bine cu mingea și pe terenul primitiv al satului românesc, și pe acela cenușiu al orașului industrial din Occident. Și nu cred că e hazardat de văzut în Singură la nunta mea un partener nu mai puțin exotic al lui Girl, senzația belgiană a anului, un film despre un adolescent transsexual regizat cu maximă delicatețe de către Lukas Dhont. Debutul lui Bergman sugerează că o coerență estetică și tematică a devenit greu de menținut în filmul românesc. Nici nu știu dacă așa ceva e de dorit; pînă la urmă, diversitatea de opțiuni poate fi semnul maturizării definitive a cinema-ului nostru, o etapă în care filme exigente și filme prietenoase cu publicul să coexiste fără probleme.

Singură la nunta mea va intra în cinematografele românești din 2 noiembrie.