Sufocare

● Jusqu’à la garde / Custodie (Franța, 2017), de Xavier Legrand. 

Parcursul lui Xavier Legrand (n. 1979) este exemplar: pentru debutul său în scurtmetraj, Avant que de tout perdre (2013), a cîștigat patru premii la Festivalul de la Clermont-Ferrand (cel mai mare festival de profil din lume) – inclusiv „Cel mai bun film“ – și a fost nominalizat la Oscarul categoriei. Cu primul lung­metraj, Jusqu’à la garde, a fost desemnat cel mai bun regizor la Festivalul de la Veneția. Un palmares ireproșabil – și o carieră aflată încă la început de drum. Succesul scurtmetrajului se datorează virtuților sale estetice: Legrand, care vine dinspre teatru, relatează în Avant que de tout perdre tentativa unei mame de a fugi, împreună cu cei doi copii, de un soț violent. E remarcabilă urechea fină a debutantului absolut Legrand pentru ritmul intern al filmului: cîteva planuri ­lungi, presărate de-a lungul secvențelor altminteri decupate destul de alert, dau seamă de durata integrală a așteptării, în care cineastul nu dorește să taie. Dar filmul e și un moment de plăcere narativă – iar reușita sa qua film de gen (thriller, film de acțiune etc.) constă în faptul că regizorul îmbină aceste caracteristici-standard (de pildă, un joc primejdios de a v ați ascunselea printr-o parcare) cu pedigree-ul unui cinema de autor realist și fără emfază.

În Jusqu’à la garde, Legrand nu se arată încă decis să rupă cu moștenirea scurtmetrajului. Noul film constă într-o dezvoltare a tematicii abordate anterior: cei doi părinți (interpretați de aceiași excelenți Léa Drucker și Dénis Ménochet) divorțează, iar mezinul Julien, deși rămîne cu mama sa, este nevoit – spre deosebire de sora sa majoră – să se vadă cu tatăl lui la intervale regulate. Lucrurile nu decurg niciodată pașnic în cadrul acestor întrevederi, fapt cauzat și de caracterul de brută genuină al tatălui (ajutat de interpretarea aproape instinctuală a lui Ménochet), care pare că nu se are bine cu nimeni – nici măcar cu părinții lui. Filmul documentează în mare parte aceste întîlniri tată – fiu și, pentru o bună bucată de vreme, evoluează liniar, ca o dramă a incomunicabilității în care nici o parte nu se arată dispusă să facă concesii. Legrand transformă tensiunea care alimenta generos scurtmetrajul într-un sentiment al sufocării: gros-plan-uri insistente cu surprinderea reacțiilor personajelor și interacțiuni care virează aproape obligatoriu spre dispute aprige. Însă regizorul pare a fi găsit o altă resursă stilistică pe care o exploatează în repetate rînduri: ruperea de ritm. Filmul e alcătuit dintr-o suită de blocuri aproape compacte (ca niște acte, în teatru): decizia judecătorească cu privire la custodie; întîlnirile repetate dintre Julien și tată; petrecerea de majorat a surorii lui Julien; urmarea tragică a petrecerii. De aceea, deși pe alocuri pare să se deruleze monocord, filmul trece pe nebănuite de la o secvență la alta (și de la o tonalitate la alta), astfel că nimic – în afară, poate, de croiala similară a scurtmetrajului – nu anunță șocul din final, o pură secvență de thriller în care situația degenerează și fiecare secundă are greutatea ei. În anumite scene, mizanscena e riguroasă: ca în secvența petrecerii surorii, tratată în planuri lungi și largi, ce permite coexistența unei stări de bine cu o tensiune mocnită, care se amestecă organic în figura chinuită și foarte complexă a mamei incapabile să gestioneze agresivitatea fostului soț. (Cu toate astea, sora-ca-personaj pare mai degrabă rezultatul unei fidelități excesive a lui Legrand față de trama scurtmetrajului, care cuprindea doi copii în loc de unul; nu are suficiente momente pe ecran pentru a conta cu adevărat. Prim-planul e al lui Julien.) Însă felul în care Jusqu’à la garde basculează dinspre o dramă socială/de familie înspre un produs pur de gen poate să pară, simetric, un dezavantaj: fiindcă aceste blocuri cvasi-etanșe, dublate de cadraje strînse pe chipul personajului, nu prea lasă loc filmului să respire; adesea, rezultatul arată greoi – iar dacă intenția lui Legrand a fost să creeze o atmosferă apăsătoare, cred totuși că e prea mult. Uneori, aparența teatrală a filmului se face simțită mai mult decît ar fi cazul. Jusqu’à la garde, în ciuda faptului că prezintă anumite soluții ingenioase de transgresare a genurilor cinematografice – rezistînd la proba încadrării în categoria thriller-ului – ar fi avut de beneficiat de pe urma unei mai mari libertăți în tratarea temei, precum și a subiecților săi (tatăl, bunăoară, e destul de banal ca personaj exclusiv brutal și obtuz). Artistic vorbind, scurtmetrajul Avant que de tout perdre îi rămîne superior (interesantă ar fi fost o proiecție care să le juxtapună) – și probabil că a venit momentul ca Legrand să testeze și alte teme.