O lume de carton
● The Florida Project (SUA, 2017) de Sean Baker.
Cel mai recent film al americanului Sean Baker e o incursiune în viața unei comunități pestrițe care-și face veacul prin preajma și în camerele unui motel delabrat, dar frumos colorat, situat în apropierea parcului Disney din Florida. Filmul urmărește cotidianul trepidant al lui Halley și al lui Moonee, mamă și fiică ce stîrnesc haosul în motelul în care locuiesc. Ca multe alte filme americane independente, The Florida Project nu e o narațiune cu început și sfîrșit, ci un studiu aproape sociologic bazat îndeobște pe jocul actoricesc (Baker fiind un bun dirijor de actori neprofesioniști); de aceea, filmul urmărește obstinat evoluția celor două personaje feminine în raport cu colectivitatea în care trăiesc – iar marele său merit ține de tonalitatea cameleonică pe care o inspiră Baker filmului: cînd comedie, cînd (melo)dramă. În orice caz, emoția spectatorului nu e aproape niciodată la adăpost.
Și tot ca în alte indie-uri americane, filmul manifestă deschidere empatică spre marginalitate, spre o seamă de oameni care de obicei trec în categoria „ceilalți”. (În acest sens, selecția de anul acesta a American Independent Film Festival – din care face parte și The Florida Project – e o colecție grăitoare de astfel de narațiuni ocolite din principiu de Hollywood. Cîteva exemple: The Rider vorbește despre un călăreț de rodeo care trebuie să-și refacă viața după un accident; Menashe e o poveste emoționantă despre o comunitate evreiască tradițională din Brooklyn; Certain Women – un triptic delicat care pune în centru femei dintr-un orășel american.) Baker este poate cel mai avîntat în direcția de învestire a comunităților de la periferia societății. În Tangerine (2015), filmul care l-a adus în atenția publicului, filma cu un iPhone o familie de imigranți armeni și un grup de transsexuali, toți aflați în Los Angeles, deci în buza Hollywood-ului. Cineastul aduce cu Harmony Korine, enfant terrible al cinemaului american; acolo însă unde Korine era fie atroce (în debutul Gummo), fie kitsch (în mai recentul Spring Breakers), Baker găsește o cale de mijloc.
Fiindcă The Florida Project oscilează permanent între denunțul kitsch-ului (vezi motelul colorat în nuanțe țipătoare) și coabitarea organică cu acesta. După cum remarca criticul J. Hoberman, Baker depinde foarte mult de interacțiunea dintre actori. Din punctul de vedere al caracterelor aduse în scenă, filmul e un regal, din moment ce regizorul are mînă bună și în cazul copiilor (un trio de puști care nu stau o clipă locului), și în al (post-)adolescenților (mama lui Moonee, fostă dansatoare de striptease, și anturajul ei), și în al adulților (de pildă, Willem Defoe într-un rol de administrator de motel care îi pune interpretarea flexibilă în valoare). După cum s-a mai spus, Baker e un umanist: privirea sa regizorală nu are nimic în comun cu judecata arogantă. Ceea ce nu înseamnă că filmul funcționează monocord; de exemplu, tînăra mamă a lui Moonee e un personaj memorabil, mereu prins în vreo activitate îndoielnică (vinde produse false la preț de original, nu plătește la timp chiria) sau pur și simplu în voluptatea de a pierde vremea. Iar dacă doza de kitsch și carton e însemnată, remarcabil este cum filmul e capabil să transforme aceste personaje – niște loseri în felul lor – în figuri absolut atașante. Baker și co-scenaristul său Chris Bergoch au și atenție dramaturgică, dincolo de o certă aplecare spre documentar: filmul are un punct culminant, cînd cîțiva angajați de la Protecția Copilului își fac apariția în camera lui Halley, pentru a o lua cu ei pe Moonee. Care, fie spus – iar asta contribuie la zona gri (sau, mai bine spus, viu colorată) în care se situează filmul – e departe de tipul mamei neglijente; e, probabil, departe de orice tip. (Un tată pe același calapod, stîngaci și aiurit, totuși bine intenționat, se poate vedea în excelentul Daddy Longlegs, al cineaștilor independenți Joshua și Benny Safdie.) Uneori totuși, pare că Baker ia prea mare distanță față de subiecții săi, pe care îi privește ca printr-un ecran Disney; însă, per total, The Florida Project e un film care își face un scop din a buscula așteptările publicului și din a reconfigura, iar și iar, datele problemei. Sigur că filmul poate fi citit și într-o cheie metaforică (motelul ca machetă a societății americane decadente), dar funcționează și în absența acestei lecturi. Pentru ambiția (etică și estetică a) proiectului, Baker e un artist care probabil mai are lucruri de spus.
The Florida Project va fi proiectat în cadrul American Independent Film Festival pe 2 și 3 mai.
