Autoportretul criminalului în serie

● The House That Jack Built (Dane-mar-ca-Franța-Germania-Suedia, 2018), de Lars von Trier. 

Jack, acest personaj bestial, probabil insul cel mai nesuferit pe care l-a dat cinema-ul în ultima vreme, îi permite lui Lars von Trier să reabiliteze un pilastru bîntuitor al mentalului american – criminalul în serie. Nu e prima oară cînd von Trier dă tîrcoale ideii de „americanitate“, luînd-o mai degrabă pe ocolite – bunăoară și Dogville, experimentul său din 2003, era cîrmuit de prezența amenințătoare a unor gangsteri, altă figură fundamentală, deși căzută la rîndul ei în desuetudine, a Americii din ultimul veac. Despre pertinența observațiilor lui von Trier cu privire la spiritul american se poate discuta mult și bine – iar ideea (sau mai bine zis locul comun) că danezul nu a pus niciodată piciorul în America contează prea puțin. Cert e că The -House That Jack Built nu e vreo altă „radiografie de societate“ – America din film fiind mereu difuză, mereu generică –, ci o teză alunecoasă despre actul artistic.

Ca film-cu-un-serial-killer, The House... e mai aproape de încercări vag-psihologizante precum Henry: Portrait of a Serial Killer (1989, r. John McNaughton) decît de anchetele polițienești îmbîrligate din filmele lui David Fincher. Von Trier bricolează șugubăț pornind de la anumite șabloane, iar filmul său, împărțit – specialitatea casei – în cinci episoade urmate de un epilog, conține atît situații clișeistice cu care orice spectator e ultrafamiliarizat, cît și parodierea lor. De pildă, în primul episod (sau „incident“), cineastul se joacă cu stereotipul individului rămas în pană într-o zonă pustie, care se urcă nebănuitor în mașina criminalului. Grație umorului negru, în mîinile danezului acest stereotip devine gag – unul în care viitoarea victimă (jucată de Uma Thurman) chiar repetă pînă la refuz fraze de tipul „Tu nu poți fi un criminal în serie“, declanșînd pulsiunile protagonistului. La fel, pentru al doilea „incident“, Jack (interpretat magistral de Matt Dillon) se dă – fără nici o pregătire prealabilă – drept polițist, iar apoi, în fața unei femei suspicioase care nu îl lasă să-i treacă pragul casei, improvizează o alternativă chinuită și își duce la bun sfîrșit planul.

Narațiunea propriu-zisă nu e însă din cale-afară de proaspătă. Von Trier nu pare să fie interesat de o deturnare a chestiunii în cauză: Jack este un psihopat dans les règles, amintind de canibalul Jeffrey Dahmer. Cam ca toți criminalii notorii, e guvernat atît de umbra rateului – nu a devenit arhitect –, cît și de visuri grandilocvente. Așa cum reiese din film, succesul îndelungat al „proiectului“ lui Jack – 12 ani de crime – ține mai curînd de un hazard fericit (de pildă, o ploaie subită care spală urmele de sînge) decît de o metodă. Căci omul este – cam ca von Trier, s ar putea zice – în egală măsură maniac și provocator. Nu o dată, Jack riscă din pură inconștiență să fie prins: ațîță polițiștii, se plimbă cu cadavrele pe stradă. Pe măsură ce avansează în acest killing spree, ambițiile artistice îi sporesc, iar crimele sale – plănuite tot mai mult pentru efect, pentru estetică, asemenea experiențelor lui Yves Klein – nu mai sînt doar crime, ci performance-uri în sine.

Tot ce am înșiruit mai sus e de ordinul cel mai înalt al abjecției – iar remarcabila reușită a filmului e condiționată de felul în care actele lui Jack reverberează ambivalent în spectator: între sentimentul limpede al indignării și acela, mult mai insidios, al juisării pline de vinovăție. Asta fiindcă von Trier, brodînd pe o narațiune convențională, se arată mult mai voluptuos în digresiunile ample pe care le pune în gura lui Jack. The House… trebuie văzut așa cum citești o lucrare în care notele de subsol sînt cel puțin la fel de importante ca textul propriu-zis. Digresiunile îi permit lui von Trier să articuleze figura lui Jack la istoria cea mare – cînd mai facil, prin asocierea cu pianistul turmentat Glenn Gould, cînd contaminat de umor pervers, ca în racordul dintre chipul desfigurat al Umei Thurman și un portret cubist, sau în asemănarea dintre doi copii uciși de Jack și amorașii lui Rafael.

Jack o fi avînd de partea sa cerul, dar sufletul său damnat se pregătește să aterizeze în infern, în compania lui -Verge (Bruno Ganz) – variațiune a călăuzei prin infern a lui Dante. Așa cum „incidentele“ funcționau pe o traiectorie clișeu-parodie, tot așa confesiunea lui Jack include atît detalii macabre din belșug, cît și critica lor. Mai exact, Verge încearcă să expliciteze motivațiile lui Jack, într-un soi de maieutică de trotuar. E limpede că Verge este de fapt un spectator privilegiat, anticipînd reacții previzibile: „Vai, Jack, ce narcisist ești“, la fel cum Jack însuși, conștient de nevrozele sale, e ca un actor inexpresiv care încearcă să-și ajusteze jocul – și astfel să se integreze în societate.

Înțeleg de ce filmul poate să enerveze. E suficient de privit „incidentul“ patru, cel mai violent din tot filmul, în care Jack își dă arama pe față, dezvăluindu-se nu numai ca monstru misogin și lamentabil, ci și – fidel ideii de perfor-mance – ca moralist care dă lecții despre cum „nimeni în țara asta nu vrea să ajute“. Este deci Von Trier un mare artist sau doar un provocator vanitos, așa cum tot s-a spus? La întrebarea asta nu am un răspuns tranșant. Pentru ce mai era nevoie de un alt film cu criminali în serie? Aici pot încerca o explicație, rezumabilă astfel: probabil nimeni pînă acum nu a asociat mai stimulant și mai liber ideea legăturii dintre actul crimei și actul creației. Că ideea e falacioasă, minată de un patetism înfiorător, asta cred că o știe acum – la capătul acestui film splendid – pînă și von Trier. 

The House That Jack Built va rula în cinematografe începînd cu 18 ianuarie.