Măcar strămoșii
● Dacii liberi (România, 2018) de Monica Lăzurean-Gorgan și Andrei Gorgan.
Timing-ul lansării documentarului Dacii liberi – chiar înainte de 1 Decembrie – e esențial pentru atingerea obiectivului pe care și l-a setat. Filmul vine să ateste, în siajul unor inițiative similare, dacă nu lipsa de fundament a celebrărilor organizate la ceas aniversar – dată fiind situația actuală a țării –, atunci măcar necesitatea nuanțării lor. Pentru cei nu tocmai familiari cu derivele neamului, descrise în lucrări precum Dacopatia la români a lui Dan Alexe, s-ar putea ca Dacii liberi să apară ca o surpriză, una de tipul „rîdem, glumim, dar situația e mai serioasă decît credeam“.
Fapt e că Dacii liberi se bazează pe o înmulțire/accentuare a focarelor de dacopatie pe întinsul României. În această optică, munca regizorilor Monica Lăzurean-Gorgan și Andrei Gorgan e valoroasă tocmai pentru că supune observației un segment social care se mișcă de obicei prin subteranele domeniilor de interes public, într-o rețea de conexiuni (din ce în ce mai) solid implantată în teritoriu, dar rămasă în general opacă pentru cei din exterior. Regizorii străbat tocmai această rețea, care adună laolaltă locuitori ai unui „sat geto-dacic“, ce încearcă să se apropie cît mai tare de cutumele strămoșilor, organizatori de proteste întru trezirea conștiinței naționale, dacopați înflăcărați precum Gheorghe Funar, dar și simpli amatori ai fenomenului.
Discursul acestor personaje – în toată puterea cuvîntului – acoperă o sferă vastă, de la patriotism și naționalism difuz la xenofobie (în contextul afluxului de imigranți) și hagiografii sau mistificări deșănțate. Sigur că interesul purtat acestei comunități – care e în primul rînd unul de ordin antropologic – comportă anumite riscuri, precum acela ca filmul să eșueze într-o galerie de portrete pitorești, iar fiecare proiecție a lui să devină un bun pretext pentru a rîde superior de niște figuri ridicole. Adevărul e că există destule momente amuzante, iar cele mai caraghioase arată anumiți oameni făcînd apel la niște calambururi sau truvaiuri lingvistice absolut originale: cuvîntul stejar ar veni, în fapt, de la „stă jarul“, iar Galileea – de la Galați, orașul românesc.
Dar chiar și așa – după cum a arătat și Ionuț Mareș –, realizarea filmului dezminte, în bună măsură, temerile pe care le puteam avea la început: cei doi regizori par să fi făcut treabă bună din a cîștiga încrederea celor prezentați, care își dau curs liber gîndurilor; de altfel, tonul documentarului nu caută efectul exotismului, ci pare că binomul realizatorilor a fost cu adevărat marcat de dorința de înțelegere a acestei comunități. În plus, realizatorii nu se îndreaptă doar spre oameni cu simțul rațiunii rătăcit, care să stîrnească prompt rîsul; în contrapartidă, de reținut sînt cei doi tineri absolvenți de Istorie, realmente pasionați de fenomenul dacic, care deconstruiesc argumentat și migălos – ba chiar și cu umor – născocirile care mai de care mai abracadabrante ale „dacomanilor“, dar și motivațiile lor. Între ele, aceea că, într-o țară în care nimic nu pare să meargă bine, măcar strămoșii să fie sursă de mîndrie.
Umorul este, de altfel, cuvîntul care descrie cel mai bine atitudinea relaxată a filmului. Acest lucru e vizibil, de pildă, în scena pregătirilor unei reconstituiri istorice de bătălie daco-romană care, cu toate că nu e rezultatul unei tensiuni intelectuale similare cu cea din Barbarii lui Jude, e cel puțin la fel de aptă să „fure ochiul“ privitorului de pe margine: există ceva de un comic postmodern în momentul în care participanții își ridică unul după altul scuturile din autocar și traversează strada în costumul de zale. Dar Dacii liberi nu înseamnă doar voie bună, ci și – în anumite cazuri – ironie amară a sorții, în contextul unor disfuncționalități pe plan social: unul dintre indivizii care, în prima parte a filmului, și-a manifestat sus și tare patriotismul e urmărit un an mai tîrziu, în clipa cînd precaritatea financiară de acasă îl obligă să se despartă de țară și să plece la muncă în Anglia…
În plus, filmul e traversat de surprinzătoare efecte de montaj, în care o sentență a unui personaj se continuă lin cu o vorbă de-a altuia, precum și de un simț al duratei potrivite a secvențelor. E ceea ce îl diferențiază de un documentar ca Muzică de petrecere, construit pe un calapod similar, dar care e ratat tocmai pentru că autorul său nu a știut să trieze mărturiile esențiale ale intervievaților – muzicanți și lăutari – de balastul vorbelor în gol. Ca formă, Dacii liberi e totuși mult mai convențional decît precedentul film al Monicăi Lăzurean-Gorgan Doar o răsuflare, în care aceasta documenta evoluția unei familii timp de mai mulți ani, aplicîndu-i un standard bazinian – acela al devenirii firești în timp. E însă de așteptat (și de sperat) ca, dincolo de planul estetic, subiectul ofertant al dacopatiei să suscite dezbateri consistente.
Dacii liberi va rula în cinematografele românești începînd cu 30 noiembrie.
