Nuanţe

● Un beau soleil intérieur (Franța- Belgia) de Claire Denis. 

Cîștigător anul acesta la Cannes în cadrul competiției „Quinzaine des réalisateurs“, Un beau soleil intérieur este și cel mai rohmerian film al regizoarei franceze Claire Denis. Tocmai de aceea, premisa este cît se poate de simplă: o femeie pe la cincizeci de ani caută, în van, o iubire deplină, interacționînd cu o sumedenie de bărbați care o dezamăgesc unul după altul.

În ansamblul filmografiei lui Claire Denis, Un beau soleil… are alura unui obiect greu identificabil. Este primul film în care Denis se dedică voluptuos redării pe peliculă a fluxului abundent de cuvinte, existent aici între protagonista Isabelle (prezența, solară și ea, a lui Juliette Binoche) și posibilii ei pretendenți. Cuvintele, în acest film, sînt doar un înveliș protector; esențială rămîne grația Isabellei, pusă în valoare printr-o sublimă scenă de dans în care femeia se lasă în voia ritmului, sau, dimpotrivă, prin contrastul cu bărbații care o tatonează, prea des mătăhăloși sau grobieni. Se vede că regizoarea nu și-a abandonat traseul programatic, acela de studiu, în cele mai fine detalii, al corporalității, studiu căruia pare să își fi consacrat întreaga carieră. Poate cel mai cunoscut film al său, Beau travail (1999), reprezintă o delicată observare a cotidianului unor soldați francezi în pusta djiboutiană; este o creație aflată la antipod față de Un beau -soleil…: puține cuvinte (adesea monologate), înlocuite în schimb cu o atenție aproape cultică acordată gestului. Însă preocuparea lui Claire Denis pentru corporalitate transpare încă și mai limpede în documentarul Vers Mathilde (2005), în care prim-planul aparține muncii sisifice a unei coregrafe – pentru ea, ca și pentru Claire Denis după toate aparențele, gestul șlefuit minuțios cîntărește mai mult decît cuvîntul.

În această optică, logoreea personajelor din Un beau soleil… nu mai poate să ne pară gratuită. Personajele vorbesc întruna pentru ca, vorba lui Le Clézio, să mobileze tăcerea, să adauge ceva acolo unde în mod normal nu ar trebui să fie nimic. Din frica de tăcere rezultă un extraordinar studiu de caz al zigzagului amoros. Pe parcursul filmului, Isabelle interacționează, pe o perioadă nedeterminată, cu diverși bărbați: fiecare sculptează alte nuanțe în personalitatea femeii dornice să iubească și, mai ales, să fie iubită. Recunosc, am avut o strîngere de inimă văzînd că scenariul a fost conceput de Claire Denis alături de Chris-tine Angot, scriitoare cunoscută pentru romanele ei (destul de melodramatice) de autoficțiune și, mai recent, pentru luările de poziție violente, căutat ireverențioase, din cadrul diferitelor emisiuni cu tentă politică din Franța. Nimic din aceste impulsuri nejustificate în replicile care alcătuiesc filmul, din contra – un exercițiu stilistic filigranat, în care spectatorului i se cere o deosebită atenție acordată lucrului mărunt, dar semnificativ. Scenariul ne aruncă în mijlocul unei relații deja consumate cu un bancher burduhănos (inspirată alegerea lui Xavier Beauvois), pentru ca apoi să sărim direct la întîlnirea femeii cu un tînăr actor și la ezitările care îi macină pe cei doi înainte de consumarea actului. Limbajul devine, pe lîngă un mod de autoafirmare, sursă de confuzie: într-una dintre scenele delicioase ale filmului, cei doi se îmbrățișează și parcurg cu spatele un coridor. „Unde mergem?“, o întreabă actorul pe Isabelle, moment în care ea răspunde: „Vrei să spui, în ce cameră?“

Așa că, sigur, dat fiind că astfel de momente sînt recurente în film, am putea crede că avem de-a face cu o comedie romantică convențională. Însă filmul ascunde, în spatele stratului umoristic, și o reflecție adîncă asupra lumii actuale (aici tind să recunosc marca, de altfel destul de sensibilă la tectonica societății, a Christinei Angot). În cea mai intensă scenă a filmului, Isabelle acceptă invitația insistentă a unui prieten de a lua parte la o excursie într-o zonă rurală a Franței. Acolo ia contact cu o seamă de burghezi autosuficienți, care se minunează steril în fața peisajului. Confruntată cu ipocrizia, Isabelle nu se poate abține: „Totul vă aparține, totul“, izbucnește ea într-un acces de furie și candoare nestăpînită. Filmul propune, astfel, și o tematică socială subiacentă: diferențele de clasă sînt vizibile (altcîndva, Isabelle are probleme în a stabili contactul cu un bărbat cu un statut social inferior), la fel și prețiozitățile pseudointelectuale, incriminate explicit de scenariu, prin Isabelle.

Toate întîlnirile la care ia parte tind să semnaleze o figură anacronică pentru ziua de azi: de o sinceritate debordantă, cu încrederea neștirbită în puritatea sentimentului (deși adesea o regăsim plîngînd, rănită de vreun bădăran), Isa-belle e mereu disponibilă să o ia de la capăt. Există o doză de ironie regizorală la adresa modului în care femeia își asumă nevoia aproape imperativă de a găsi dragostea; poate tocmai de aceea avem acces mai ales la această căutare amoroasă încăpățînată, și mult mai puțin la statutul său profesional (e artistă) sau social (e mamă). În final, monologul diluvian al psihologului interpretat de Gérard Depardieu vine să concluzioneze traseul zbuciumat al femeii care, oarecum previzibil, n-a găsit ce căuta. În timp ce este invadat de generic, Depardieu o sfătuiește să se întoarcă spre soarele frumos ascuns în interior. Evitînd happy end-ul simplist, filmul se încheie totuși într-o notă optimistă. Senzația, în urma vizionării, e similară cu cea lăsată de filmele coreanului Hong Sang-soo: viața, oricît de nedreaptă, nu se termină aici.