Western – după şaptezeci de ani
● Western (SUA, 2017), de Valeska Grisebach.
Western este primul lungmetraj al Valeskăi Grisebach în unsprezece ani. Produs de Maren Ade, cea care crea senzație anul trecut cu Toni Erdmann – radiografie jucăuș-serioasă a păturii corporatiste din București, văzută din perspectiva germanilor expatriați –, Western țintește în aceeași direcție. Rezultatul este o meditație sobră asupra raporturilor iscate de ciocnirea dintre societăți radical diferite.
Valeska Grisebach a dat revolverul din westernul tradițional pe trusa cu unelte: filmul urmărește o echipă de muncitori germani care se înhamă la construcția unei hidrocentrale într-o zonă izolată a Bulgariei, la marginea unui cătun uitat de lume. Una dintre mizele filmului este lentoarea narativă, acțiunea avansînd cu maximă precauție, atentă la reacțiile oamenilor care, odată scoși din zona lor de confort, cumpănesc îndelung înainte să treacă la fapte. Raporturile dintre nemți și sătenii bulgari sînt în primă fază ostile, expresie a unui imaginar care, de o parte și de alta, pare că nu s-a clintit din loc; pentru bulgari, germanii revin, în continuare aureolați de faima cotropitorilor colonialiști de altădată. Remarcabilă este scena în care protagonistul Meinhard (Meinhard Neumann, ireproșabil) face o primă incursiune în sat, îmbrăcat cu hainele prăfuite de lucru, iar dezamăgirea bulgarilor este elocventă: se așteptau să vadă un soldat impozant în uniformă. Privirea pe care regizoarea o aruncă asupra trupei de germani nu e (nici ea) chiar binevoitoare. Muncitorii sînt conștienți de faptul că mitul Națiunii de odinioară a supraviețuit, astfel că decid să-l exploateze după bunul plac, prin glume deloc suple: într-o noapte, descind în sat cauzînd tărăboi – „să știe lumea că ne-am întors, ne-au trebuit șaptezeci de ani“.
Modul în care Valeska Grisebach își apropriază acest univers eminamente viril, al bocancilor și buldozerelor, e în perfectă coerență cu mizanscena statică, tihnită, cu viziunea cvasi-documentaristă de care filmul dă dovadă atunci cînd trece în revistă interacțiunile fluctuante dintre cele două tabere. Vorbim, pe de-o parte, de o lume exclusiv masculină, tratată fără complezență, în care raporturile de putere sînt explicite, în care femeia e fantasmă sau pretext pentru glume grobiene și, pe de altă parte, de un topos rural etanș, care nu mai are contact cu exteriorul decît prin cei plecați în afară. Meinhard se dovedește cel mai aventuros, seară de seară infiltrîndu-se în viața fragilă, consumată la cîrciuma satului, a locuitorilor. „Duelul“ cu Vincent (Reinhardt Wetrek), șeful echipei, se prefigurează subtil, pe măsură ce Meinhard se arată din ce în ce mai atras de lumea satului, imaginată ca o nouă provocare, în detrimentul propriei echipe. Justețea mizanscenei e întărită și de pitorescul imaginii, care surprinde natura virgină (păduri și pîraie cît vezi cu ochii) pe cale de a cădea pradă inovației tehnice.
Geneza complicată a filmului poate explica, măcar în parte, ecartul substanțial dintre precedentul film al regizoarei (Sehn-sucht, 2006) și acesta. Western a căpătat contur în urma unui casting îndelungat și a unor reperaje laborioase, bazat fiind pe un scenariu scris gradual, pe măsură ce turnarea avansa. Reușita filmului, care, tematic vorbind, oscilează grațios între tentația necunoscutului și acest heimweh indicibil, se datorează mai ales actorilor amatori puși să-și joace, într-un fel sau altul, propriile roluri. Delicatețea cu care Grisebach redă emoția (germanii se ascund în spatele unor expresii faciale impenetrabile, bulgarii au chipurile obosite de viață) evocă și ea un anume talent regizoral. De departe, cele mai izbutite scene sînt cele ale interacțiunilor dintre Meinhard și familiile sătenilor care, în lipsa cuvintelor comune, reușesc totuși să se înțeleagă. Sînt momente tratate fără patos, în care privirea documentară asupra jocului actoricesc naturalist pare să o ia înaintea ficțiunii, iar gestul înaintea limbii.
Filmul evită abil locurile comune de tipul „în Occident e numai lapte și miere“, chiar dacă pe parcurs se conturează și o inevitabilă temă a discrepanței sociale. De mai multe ori, neamțul este văzut ca „tipul cu bani“, numai bun de păcălit, pe cînd locuitorii cătunului se găsesc în impas. Și, în ciuda eforturilor de integrare ale lui Meinhard, care nu prea se simte legat de casă, decalajul va persista sub forma conflictului dintre două lumi dacă nu ireconciliabile, atunci în tot cazul puțin poroase. Altfel spus, luciditatea este unul dintre atuurile filmului Valeskăi Grisebach – o mostră de cinema solid, perfect ancorat în contemporan.
