Adicție
● More (RFG-Franța-Luxemburg, 1969), de Barbet Schroeder.
În anii ʼ60, cineastul Barbet Schroeder umbla prin cercurile intelectuale din care făceau parte regizori ca Éric Rohmer sau Jacques Rivette. Rohmerienii îl știu pe Schroeder drept fondatorul casei de producție Les Films du Losange, pasul decisiv în desăvîrșirea metodei de lucru a lui Rohmer, cu filme economice făcute în echipă redusă și scoase pe bandă rulantă, după un principiu infailibil; rivettienii îl știu pe Schroeder drept soțul marii actrițe Bulle Ogier, în jurul căreia s-a organizat întreg cinema-ul, plin de comploturi și labirinturi, imaginat de Rivette. Însă nu știu cîți cinefili l-au mai păstrat pe Schroeder pe radar atunci cînd acesta ajunsese să presteze la Hollywood, regizînd blockbustere și primind chiar și o nominalizare la Oscar. MUBI îi consacră cineastului o retrospectivă de trei titluri realizate mult înainte de toate astea, în Europa, într-o epocă fierbinte în care se întîmplau destule. More este primul dintre ele.
Un film transnațional timpuriu, More prezintă traseul neamțului Stefan (Klaus Grünberg), student la matematică, din Lübeck în Ibiza via Paris. Anul fiind 1969, ar fi naiv să credem că Stefan are în vedere vreo țintă precisă – sau că se va lăsa cu o excursie inofensivă, fără urme, gen discoverEU. Dimpotrivă: Europa Occidentală e, în film, un vast tărîm hippiot, narcoman, post-68-ist, doldora de afaceri dubioase care nu-ntîrzie să iasă la lumină. Înotînd prin ape tulburi, Stefan o cunoaște pe americana Estelle (Mimsy Farmer), care-și duce veacul într-un apartament modest-dar-boem din Paris, apoi pleacă, îndrăgostit, pe urmele ei. Mai un joint, mai o doză de horse (heroină), iar studentul nostru se vede hooked – dependent de (și captiv în) noua lui viață. Iată adevăratul subiect al filmului, dincolo de ravagiile drogurilor: momentul teribil cînd un om realizează că s-a împotmolit pe nevăzute într-un trai fără scăpare care îi va aduce pierzania și că orice mișcare de împotrivire e inutilă: agitația nu face decît să-l bage și mai tare la fund.
Care e atunci verdictul la capătul celor două ore ale filmului? Aș zice că Schroeder face dovada unui film plin de promisiuni nerespectate, care se chinuie să găsească o forță vitală în toate peripețiile traversate, dar eșuează în zona unui nici-nici: nici narațiune picarescă în care Stefan să întîlnească în jurul său oameni fără nici o pretenție de a deveni personaje rotunde, nici scenariu închegat care să observe abrutizarea pînă ce devine o experiență viscerală. Ca orice film în care drogul e obiect de studiu, More ajunge la rîndul său să demonteze ideea că more is more, fixîndu-și ca terminus momentul cînd more devine too much. Pînă să atingă însă concluzia moralizatoare, filmul va fi strîns puncte bonus arătînd două sau trei chestii simple: întîi, că tragedia începe adesea cu niște oameni care vor să scape de plictiseală (boala secolului), pe principiul „m-aș bucura atît de tare dacă ai lua cu mine, doar o dată”; apoi, că – așa cum au arătat alții – n-are nici un rost să căutăm motive sofisticate, de tip „căutare spirituală”, pentru un act care în genere nu e motivat de nimic și nu-și caută justificări; în fine, că uneori viața stă într-o alegere simplissimă și că există oameni care au ghinion. Ca Stefan.
Căci a diminua impactul lui More printr-un gest disprețuitor din mînă ar fi o greșeală. Ce hippiot wannabe, care mai vedea și ceva cinema între două sesiuni de spiritism, n-a derulat pe ecranul minții aceste scene cu Stefan și Estelle făcînd amor pe stînci, în fața valurilor, sau bucurîndu-se de o viluță din piatră ponce complet izolată, în care pot face fix ce-i taie capul – totul, cireașa de pe tort, împachetat pe muzică de Pink Floyd? Aura previzibilă de film-cult e parte din șarmul straniu al acestui proiect, deopotrivă cea mai familiară și cea mai surprinzătoare apariție autohtonă din sălile franceze ale acelor ani. Cea mai familiară, pentru că More adună laolaltă o pleiadă întreagă de referințe, de la coafura à la Jean Seberg afișată de Mimsy Farmer, evocînd eroina din À bout de souffle, la ficțiunile timpurii ale lui Jacques Demy în care adicția, exotismul, tensiunea erotică erau la ordinea zilei. Cea mai surprinzătoare, pentru că More nu împărtășește predilecția intelectualo-literară a cinema-ului francez, fiind mult mai apropiat de asprimea unui Zabriskie Point, care-și derula amorul damnat prin uscăciunea deșertului.
Din această situare prea internațională pare să vină și pericolul care pîndește filmul la tot pasul, acela de a da într-un esperanto artistic (vorba celor de la Cahiers du Cinéma de pe vremuri) în care toate deciziile regizorale se amestecă într-o pastă cinematografică diluată și sărăcită. Un soi de Knorr pe lîngă ciorba bunicii. Poate și la capitolul ăsta More are ce să ne învețe în 2020, anticipînd porcăriile impersonale observabile azi la tot pasul, rod al coproducțiilor care sufocă cinema-ul de autor (cu cîteva excepții fericite) din toate părțile. Mă gîndesc aici la filmele așa-zis „universale”, care s-ar putea petrece în orice loc de pe planetă, dar se petrec acolo unde e mai comod și mai ieftin. Însă More n-are nimic comod în el.
