Dulce provincie
● Un monde sans femmes / O lume fără femei (Franța, 2011), de Guillaume Brac.
În economia lunilor anului, vara este pentru mulți un lung și languros material menit din start să cadă la montaj: zile fără conflict, corpuri fără poveste, întîlniri care n-au cum să țină. Vara – un timp al vacanței și al stazei – e un subiect ocolit de către toți cineaștii puncheuri, care îl abandonează, dintr-o generozitate amestecată cu dispreț, confraților ce și-au făcut din omul trîndav, cu garda căzută și șlapii în picioare, principalul teren antropologic. Marele regizor al verii – cel care i-a filmat zăpușeala și apusurile melodramatice cu o ritmicitate aproape perversă – a fost fără îndoială Éric Rohmer: în filmele sale, corpul tăcea, toropit de arșiță, iar gura începea să turuie fără oprire, dintr-o nevoie a personajelor de a-și complica viața cu orice preț. Văd un singur rival demn de cutiile cu comori presărate de Rohmer prin stațiunile litoralului francez: conaționalul Jacques Rozier, care în aceiași ani se încăpățîna să meșterească o partitură perfect rohmeriană, însă pe invers, deschizînd ușa filmelor sale unei frenezii a gesturilor dezacordate, unei evadări din strînsoarea societății, unei provocări de a da totul uitării. De o parte, viața care ajungea din urmă niște personaje pline de trac, copleșite de problemele inimii; de cealaltă, iluzia unei aventuri care așteaptă după colț, mereu gata să te scoată din miezul încins al realității. Și între ele, filmele lui Guillaume Brac, cel mai înzestrat discipol al maeștrilor caniculei.
Un monde sans femmes nu durează decît 55 de minute, însă, în calitatea sa de elan timpuriu, propune deja o panoplie completă și condensată a obsesiilor acestui creator prea puțin cunoscut în afara Franței. Găsim orășelul mic și netulburat în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea, găsim jocul de putere aparent blajin între localnici și intrușii „de la centru”, găsim briza ușoară de nefericire care traversează, din direcții diferite, toate aceste destine strînse laolaltă pentru cîteva zile de vacanță. Fără să aibă nimic programatic, Brac practică epura dintr-un soi de fidelitate față de realul lipsit de brizbiz: e nevoie de un mic gest abia schițat – ca momentul în care timidul Sylvain (Vincent Macaigne) apucă mîna turistei pe care o găzduiește (Laure Calamy), înainte ca aceasta să se elibereze la fel de discret – pentru ca întreaga scenă să capete culoarea sentimentului. Tocmai această delicatețe a mizanscenei răscumpără construcția ușor rudimentară a scenariului – Brac lucrează cu o împărțire foarte clară, aproape teatrală, între secvențe – și transformă fiecare bloc de poveste într-un cliffhanger duios, cu orizontul unui sărut sau al unei nopți petrecute în același pat atîrnînd neașteptat de intens înaintea noastră.
Mi-a devenit clar, revăzînd Un monde sans femmes, că Guillaume Brac ar fi un excelent regizor de filme horror. Arta sa prinde să existe atunci cînd atinge dozajul ideal între lacrimă și poantă, atracție și primejdie. În felul ăsta, noaptea de beție dintre frumusețea trecută care-și petrece vacanța în zonă și tombeur-ul cam bădărănos al barului devine, odată ce eșuează pe un trotuar întunecat, ca un rezervor de posibilități din care nici o extremă nu e de exclus. Însă meritul filmului ține mai ales de justețea niciodată dezmințită cu care Brac își acompaniază personajele, construind un joc de ecouri tipic rohmerian între aceste performanțe jubilatorii de actor (Macaigne în rolul unui năuc inocent cu suflet mare, genul de om care nu-și dă jos tricoul pe plajă, e senzațional, iar Calamy, pe post de divă picantă care mereu sfîrșește pe minus, e chiar mai ceva) și aceste fețe deloc normate de oameni „de-ai locului”, joc care eliberează o doză de euforie – sună pe de-a-ntregul ca un mare moment de adevăr – și totodată de cruzime. E tensiunea ilustrată de acest personaj deloc simplu al fiicei (Constance Rousseau) nevoite să asiste la spectacolul cam jenant al mamei – apropo: ce e un actor bun, dacă nu cineva în care simțim cheful de a se arunca cu capul înainte înspre o formă de înjosire care să-l conducă spre o formă de absolut? –, cu chipul încărcat de subînțeles. Brac reduce totul la o arenă de luptă între priviri: violența difuză a dispozitivului abia se abține să răbufnească de sub carcasa solară a acțiunii.
Vraja acestei povești are de-a face cu melancolia sa intrinsecă: Rohmer, Rozier, Brac izbutesc să ne ațîțe durabil, pentru că nu ne oferă niciodată destul. Nici n-ar avea cum: narațiunea de bază a verii se caracterizează mai cu seamă prin inutilitatea sa fundamentală – prin statutul ei de paranteză aproape ireală, fără urmări în viața de zi cu zi, cea care stă să reînceapă de mîine. Căci vara, ca trop, păstrează totuși un mare avantaj sub forma structurii sale dramatice: trei luni (clasicul format de 90 de minute) care presupun actul deplasării (o nouă temporalitate, mai lentă, și un nou spațiu) și se încheie cu o revenire la normal (finalul proiecției). Totul se cere atunci trăit la puterea a doua, cu conștiința faptului că sfîrșitul vine mereu prea repede. Din acest sentiment al incompletului, un film precum Un monde sans femmes extrage o lejeritate lentă, pe urmele acestor oameni care nici n-au apucat bine să iasă din stațiune – și din poveste –, că s-au și transformat în amintiri. Povestea va reîncepe – vara e ca o franciză hollywoodiană –, însă pînă atunci va lăsa locul dorului de ducă.
Un monde sans femmes rulează online, pe platforma MUBI.
Victor Morozov este critic de film.
