Viață de cuplu
● Les Intranquilles / Neliniștiți (Belgia-Franța-Luxemburg, 2021), de Joachim Lafosse.
Neliniștiți observă viața de cuplu a unor oameni de treizeci și ceva de ani, care amenință să se fărîmițeze pînă la rupere din cauza bolii psihice de care suferă bărbatul. „Episod” pare să fie cuvîntul-cheie al realizării: episoade ale reactivării acestei tulburări chinuitoare sînt tratate, la nivel dramaturgic, prin episoadele unei acțiuni ce are inspirația să obțină mult (senzația unei fresce de amploare, care sapă în biografiile personajelor sale) din puținul avut la dispoziție (o scurtă perioadă cu noroc schimbător, în care familia se vede abandonată la cheremul bolii). Joachim Lafosse nu-i nici pe departe vreun debutant, iar asta se simte în mîna sigură cu care desfășoară actele narațiunii: fără stridențe, fără forcing auctorial și cu senzația că a beneficiat exact de mijloacele necesare pentru a-și duce aventura creatoare la bun sfîrșit. Se întrevede o concluzie plăcută aici, aceea a unui film care pică întocmai pe făgașul care-i era trasat și care izbutește cu toate acestea isprava de a nu arăta neapărat ca un produs făcut la comandă sau croit pe măsură. Dimpotrivă, această abilitate de a potența discret lucrurile din jur, de la actori la decor, poartă cu ea un parfum ușor desuet, frumos evidențiat printre măștile chirurgicale de la care filmul, fidel timpului său, nu se dezice.
Impresia de justețe nu e totală. Filmului îi reușesc mult mai bine scenele de criză, cele în care intensitatea e dată pe minus, iar cadrul se lasă măturat de un crivăț emoțional. În acele clipe găsim o forță a evenimentului, o imediatețe, o plăcere a scenei – cu gestul său în plină desfășurare, cu performanța actoricească de ordin fizic, ba chiar și cu durata generoasă la care face apel. Mă gîndesc mai cu seamă la acel episod care ocupă bună parte din corpul filmului, cînd Damien (Damien Bonnard) începe să-și piardă controlul încet-încet și construiește o frenezie a momentului care datorează la fel de mult lui Hamlet (pentru grandoarea sa aproape metafizică) și lui Chaplin (pentru cristalizarea unor intuiții care rup vraja societății). În ciuda implicațiilor sale grave, secvența se degustă cu entuziasm în fața interpretării pline de brio – Damien care descinde cu trei tăvițe de prăjituri în clasa fiului său, invitînd pe toată lumea să se bucure de ziua frumoasă de-afară, după ce în prealabil a strigat în brutărie: „Virusul nu e COVID-ul!”, iar soția sa (Leïla Bekhti) încercînd să creeze un scut viu între el și lume – și cu admirație pentru acest scenariu care se ține tare în fața gîndirii sociologizante, preferînd o luptă corp la corp cu materia sensibilă a bolii. Un tur de forță în jurul temelor dureroase care, deși deloc inocent, reușește să-și mascheze rezonabil urmele.
Păcat că, prin contrast, momentele de fericire sînt dintre cele mai impersonale. Cînd familia cîntă în mașină, imaginea pare ștampilată cu armonie. Cînd Leïla dansează în toiul nopții, ea nu face doar atît – ea „se descătușează”, „se lasă în voia muzicii”, în timp ce mizanscena se trezește dintr-odată vitregită de soluții, transformată în simplă ilustrație bazată pe recunoașterea instantanee a mesajului. De altfel, filmul nu-și transcende pînă la capăt limita autoimpusă prin opțiunea pentru o astfel de premisă a fluctuației: calmul nu poate decît să urmeze chinului și viceversa, într-un șablon ficțional cu-adevărat lipsit de fantezie, susținut de scene care inevitabil se lasă decriptate binar, în funcție de porțiunea de montagne russe psihotic pe care o străbate în acea clipă Damien. Acestă dinamică cu sens unic, de tip „O fi bine? O fi rău?”, sufocă respirația autonomă a scenelor și le reduce – e o tendință generală astăzi – la stadiul de simptome.
Dacă totuși un film nu se poate confunda cu un tratat medical, asta e pentru că vîlvătaia de resurse corporale pe care cel dintîi o pune în slujba individului aflat sub observație e menită, paradoxal, să-l facă rebel în fața oricărui diagnostic care l-ar putea țintui la sol. Căci Damien nu e doar un caz de tratat – inevitabil acesta devine, pentru public, un om-spectacol și ca atare ne interesează deopotrivă în componenta sa vizuală (cu barba sa dezordonată ai zice că-i o arătare a întunericului care dă tîrcoale propriei case), cinetică (aduce cu un comic de odinioară căruia i s-au terminat bateriile), politică (arta lui se bazează pe un tîrg dubios cu boala). Damien Bonnard e o alegere ideală: cu fața lui ușor tîmpă, cu dicția lui ușor împleticită, își păstrează bufoneria fundamentală tipică unei sperietori de ciori chiar și în mijlocul celui mai negru vortex. E o scenă în film cînd personajul său, pictor, încearcă să distreze niște copii aruncîndu-se în apa sălcie a iazului din spatele casei. De parcă heleșteele parfumate, pline de nuferi, pe care le picta în toată bogăția lor cromatică un Monet ar fi ajuns acum un bazin puturos pentru artiști-circari care nu mai știu prin ce supapă să-și elibereze energia. Sigur, cazul lui Damien e cît se poate de serios – dar poate n-ar fi de trecut cu vederea, la capitolul meritelor filmului, inventivitatea sa mocnită, ce reușește să evoce registre contradictorii grație unui plonjeu în adîncurile acestei ființe spasmodice.
Neliniștiți rulează în cinematografele din țară.
Victor Morozov este critic de film.
Foto: „Neliniștiți”
