O tînără adevărată

● Eltávozott nap / Fata (Ungaria, 1968), de Mártha Mészáros.

În canonul cinematografiilor comuniste, numele Márthei Mészáros e un loc comun, un brand. E ușor de înțeles de ce fie și numai observînd contrastul instaurat între filmele ei, dedicate în bună măsură ipostazelor feminine dintre cele mai diverse, și societatea patriarhală în care sînt obligate să evolueze. Dar dacă această filmografie își păstrează intact suflul de noutate, asta e și pentru că lumea descrisă de Mészáros ne devine pe zi ce trece tot mai străină. Aș zice că marele atu al acestui cinema ține de modul cît mai șters, cît mai inaparent în care înscrie aceste destine singulare în experiența mult mai largă a colectivității, a clasei muncitoare, a diverselor organizații și instituții ale statului comunist, de la uzine la plenare de partid. Sînt apropieri logice pe care, în epoca individualismului de sorginte capitalistă, tindem să nu le mai operăm – și tocmai aici e de găsit forța acestui cinema suspendat între doi poli: dorința de a-ți asuma pe deplin viața și nevoia de a coabita cu toți ceilalți. Cînd o femeie conține în ea acești poli, lucrurile devin deodată mai prețioase (pentru că mai rar întîlnite în cinema) și mai intense (pentru că pe deasupra supuse unei priviri de bărbat, împotriva căreia trebuie să se emancipeze).

Fata este primul film al lui Mészáros: o poveste despre o tînără dintr-un azil de fete din Budapesta, care primește într-o bună zi vești de la mama sa dispărută și pornește în căutarea ei, într-un sat de departe. Sînt multe lucruri de admirat la acest debut, dar nici unul mai uimitor decît libertatea pe care narațiunea pare să și-o acorde cu de la sine putere, ori de cîte ori simte că se apropie de un făgaș prea convențional. Simplu spus, Fata este un film de faux départs: toate pistele pe care ne îndeamnă să ne angajăm se dovedesc a fi iluzii sau fundături. În scenele de început o vedem pe Erzsi (Kati Kovács) la orfelinat: în sala de mese, responsabila instituției ține un discurs de mulțumire, într-o limbă de lemn profesorală. Am putea crede că ne aflăm în fața unui alt film comunist care descrie mersul unei organizații – situațiile de compromis, solidaritatea, competiția, toate aceste idei mai mult sau mai puțin prăfuite, pe care un Pál Gábor (aici, regizor asistent) în Angi Vera sau un Krzysztof Zanussi în Illuminacja le-au putut rafina la extrem, fără însă a le elibera de încărcătura lor greoaie, apăsat ideologică. Nu e cazul Fetei, care ne pune în fața unui astfel de eveniment doar pentru a se îndepărta de el mai cu convingere.

Ce urmează este incursiunea tinerei Erzsi în casa de la țară a mamei. Mama este o femeie între două vîrste de o frumusețe irinapetresciană, îmbrăcată toată, de la batic la fustă, în negru, și care-și poartă hainele sărăcăcioase cu o demnitate dostoievskiană: pe scurt, o apariție, în sensul profund al cuvîntului. Pînă la final nu o vom înțelege pe această femeie – luptele ei, dramele ei ne vor rămîne opace. Vom ști doar că trăiește, ascuns, alături de bărbatul ei, de un fiu și de o bunică, și că își dorește să păstreze secretul. În fond, secvențele din sat – începînd cu ritualul mesei, petrecut în tăcere, cu camera scrutînd în stînga și-n dreapta după o vorbă care nu va veni niciodată, trecînd printr-o frumoasă scenă între cei doi tineri care prind să chiuie, sacru și profan, într-o livadă și culminînd într-un bal cîmpenesc tratat mai degrabă din priviri mustrătoare decît din pași de dans – produc o fascinație bîntuitoare. Priviți acest cadru luat de la oarecare depărtare, cu o biserică a cărei turlă se pierde într-un val subțire de ceață și cu tinerii atent costumați care se adună în tăcere – e ceva care l-ar face și pe Tarkovski să ridice din sprîncene.

Vorbeam mai sus despre ideea de faux départ. Cel mai bine se vede la lucru în interacțiunile cu bărbați ale lui Erzsi. A socoti aceste prezențe masculine care se chinuie să i se bage pe sub piele drept o șleahtă de masculi condamnabilă în bloc, a te aștepta ca Erzsi să îi măture cu un rever al mîinii, înseamnă a nu înțelege cum funcționează feminismul lui Mészáros și nici narațiunile ei, care găsesc transcendența acolo unde nu te-aștepți. Mă gîndesc la tipul care o abordează pe Erzsi la ieșirea din sat, pe o șosea pustie, și începe să-i recite în franceză o fabulă din La Fontaine – nu doar un act straniu, ci un gest complet, care cuprinde, vorba lui Barthes, ca un supliment al sufletului –, apoi dispare definitiv, la fel de repede și de brutal cum apăruse. Mă gîndesc la tînărul care o acostează pe Erzsi pe un pod, apoi, văzînd că e neimpresionată, amenință să se arunce în rîu, iar cînd aceasta îl șicanează, mizanscena ne-arată un cadru cu silueta lui sărind în apă. Mă gîndesc, în fine, la omul cu care se întîlnește de două ori pe tren și care tot încearcă să aprindă o conversație: a doua oară, Erzsi îl urmează jos din tren, apoi merge în camera lui – pe perete tronează un poster cu o femeie de culoare – și, după o partidă de amor, îl părăsește pe nepusă masă, spunîndu-i că e un băiat drăguț.

De altfel, unul dintre cele mai percutante momente din film survine atunci cînd, în casa mamei, toată familia se așază în fața televizorului, unde se transmite un reportaj despre concursul Miss Univers, iar o cameră se apropie lasciv de corpul unei participante. E o inserție aproape insignifiantă și totuși definitorie, pentru că dezvăluie o privire ascuțită. Integrînd lecțiile noilor valuri care scutură cinematografia mondială în acei ani, Fata aduce în prim-plan o lejeritate, o prospețime a interacțiunilor, o voluptate a non-spusului, în aceeași măsură în care sapă adînc în riturile și metehnele unei societăți aflate în plin avînt. Filmul lui Mészáros nu imobilizează nimic, ci, aidoma unei fotografii mișcate, colecționează straturi distincte alcătuite din muguri de acțiuni, pe care le eliberează într-o splendidă cronică despre feminitate, resemnare, eșec, lăsîndu-le să înflorească după bunul plac.

Fata e disponibilă pe MUBI, în cadrul unei retrospective dedicate Márthei Mészáros.

Victor Morozov este critic de film.