Cowboy bătrîn
● Cry Macho (SUA, 2021), de Clint Eastwood.
Clint Eastwood e unul dintre marker-ii cei mai stabili ai cinema-ului contemporan. Traversînd anii cu promisiunea, mereu dejucată și lăsată pe mai tîrziu, unui ultim film testamentar, Eastwood a devenit o esență: un corp și un spirit. Corpul e tot mai brăzdat de riduri și mai stafidit, dar încă se ține bine. Spiritul e preocupat de un set de valori tot mai desuete: onoare, masculinitate pusă sub lupă, chestiunea fiului moștenitor de substituție. De la Gran Torino (2007) – un mare film crepuscular – încoace, Eastwood joacă același bătrînel morocănos, care bălmăjește în barbă, nevoit să salveze situația și să învețe o lecție din tot procesul. Situația a rămas în continuare presantă – Mexicul, cu umbra sa de corupție, drog și abuz, e fix peste graniță –, dar bătrînelul pare să aibă tot mai puține de preluat și tot mai multe de transmis. În fond, dacă The Mule (2018) era un film atît de interesant, asta se-ntîmpla în virtutea jocului destul de periculos pe care Eastwood îl performa vizavi de propria persoană: nu doar că făcea pe curierul pentru un cartel mexican, dar mai și extrăgea un sentiment hedonist din toată afacerea, pe care-l masca abil sub mutra de moș inofensiv. O mască și-atît – căci imediat era tentat să dea milităria jos din pod și să țină o lecție de morală cu Războiul din Coreea pe fundal.
Acum, putem să ne entuziasmăm – sau nu – la aceste joculețe vag perverse, în care auctorele se vede contestat, lovit, doborît, doar pentru a-și afirma și mai limpede supremația în final. Uneori, ele posedă o temeinicie de treabă făcută ca pe vremuri: puține subtilități la mijloc, contrabalansate însă de o anumită măiestrie în a respecta convenția și a-i acorda un minim spațiu de manevră. De multe ori, Eastwood se privește pe sine însuși, oferindu-ne ca un documentar despre propria moarte anunțată, în aceeași măsură în care pretinde să remedieze două sau trei carențe din tinerețe: și asiaticii sînt oameni (chiar dacă nu-s ca noi), și mexicanii pot fi prietenii noștri, bărbăția nu-i totul etc. Adevărul, pe de altă parte, e că lui Eastwood i se permit multe, inclusiv să ne aburească cu povețe de tataie aruncate prin filme tot mai lipsite de ambiții formale, și probabil că nici un autor în viață nu a beneficiat mai constant de susținerea (recte: pomparea) politicii autorilor, care s-a grăbit să vadă în fiecare nou efort regizoral o capodoperă. Dar cu siguranță există ceva șarmant în acest sentiment de autoefasare conștientă, ca o înțelepțire de final, cînd orizontul se luminează brusc.
Cry Macho, din punctul ăsta de vedere, e decepționant de simplu: povestea nu mai întîmpină nici un fel de prag, omul salvează ziua din zori și pînă-n seară, peripețiile par incluse din inerție, cînd de fapt filmul se vrea o explorare senină, aproape fără conflict, a prieteniei și a paternității. Moleșeala – sau grația profană – de care dă dovadă Eastwood face ca bună parte din film să se petreacă într-un orășel mexican unde toți localnicii se dau peste cap pentru a le oferi un adăpost acestui bătrîn și puștiului de care trebuie să aibă grijă. Rămășițele western-ului – o pălărie de cowboy, un peisaj arid – se dizolvă într-un sejur cu soare și langoare. Pistolul nu mai trage deloc, caii sînt încă sălbatici – se va ocupa Eastwood –, o lume în care să nu ne putem înțelege cu vorba bună pare SF. E ceva deopotrivă înduioșător și jenant în mostra de exotism livrată de film prin reprezentarea simplistă a țării vecine, între federales bătuți în cap și văduve latino care încă mai știu pașii de dans, cuplată cu pilda fără moarte a civilizatorului american. De altfel, mai toate emoțiile trezite de filmele tîrzii ale lui Eastwood forțează o astfel de reacție condescendentă, ba de înțelegere contrariată, ba de extaz diluat, chestie speculată la maximum de creatorul-interpret: cum să te superi pe un bătrînel așa simpatic?
Căci, în realitate, Cry Macho duce la un stadiu ultim confruntarea clasică dintre bine și rău, într-atît de ușor de despărțit par apele etice în care filmul se scaldă cu voluptate. Manevrele scenaristice de a insufla conținut psihologic acestor personaje sînt atît de simple – nici măcar stîngace: simple, cu toate avantajele și dezavantajele presupuse de-acest cuvînt –, încît alteritatea, familia monoparentală, frontiera și alte subiecte la fel de insondabile ajung să ni se reveleze în complexitatea lor vană. Eastwood epurează (și revizuiește, ar zice unii, deși eu nu văd nimic radical în aceste compensații) marile narațiuni hollywoodiene, altoindu-le cu o viziune a lumii în care totul e la vedere. Cu toată lipsa lui de artificiu sau de gînd profund, Cry Macho are aura unui film pentru copii, mai interesant de luat ca gest pedagogic decît ca mărturie de autor. Să nu ne lăsăm duși de nas, totuși: Eastwood s-ar putea să fie mai isteț de-atît; chiar dacă filmul acesta nu reprezintă nici pe departe vreun vîrf personal, asta nu înseamnă că nu e străbătut la tot pasul de capcane autoreflexive care abia așteaptă să ne înhațe.
Cry Macho a rulat în rețeaua Happy Cinema.
Victor Morozov este critic de film.
