Profesorul Gaiu părea încurcat și era ceva mai întunecat. Am aflat atunci că întotdeauna profesorii cei mari au alți profesori și mai mari deasupra lor.
Tim Marshall spune că „geografia nu dictează cursul tuturor evenimentelor” și încearcă să nu cadă în capcana unui determinism geografic (care ar putea fi asemănător, nu-i așa, cu determinismul economic marxist).
De aceea, textele lui George Banu nu doar informează, ci formează. Cititorul îi va rămîne mereu dator, iar Dilema veche îi va rămîne mereu recunoscătoare.
Asocierea lui Pelé cu un proiect educațional îl face și mai simpatic, mai ales că, în ceea ce privește tocmai educația fotbaliștilor, știm cum stau lucrurile, cel mai adesea.
Dar, dincolo de cadourile comerciale sau de cele făcute în virtutea unor reguli sociale, toată lumea e de acord că întotdeauna vor exista și daruri motivate pur și simplu de dragostea și generozitatea umană.
Mi-am adus aminte atunci și cum o cunoștință din Oetz mi-a explicat odată că pe văile mai dinspre Elveția mă puteam întîlni cu oameni nesuferiți și încuiați.
Se spune că tinerețea, la fel ca și copilăria, nu e conștientă de ea însăși, că abia mai tîrziu ajungi să ți le amintești cu nostalgie și să le apreciezi adevărata valoare.
Revenind la marea lui Poseidon (fie ca el să fie mereu blînd cu noi), mă întreb tot așa: oare cum s-ar fi putut ca omul să nu fi fost atras de o asemenea suprafață fascinantă?
Ajung acum însă la ceea mai reușită și mai puțin așteptată destinație „secundară” din vara aceasta. Cu gîndul de a vizita Cinque Terre, cele cinci localități pline de culoare de pe malul Mării Ligurice.
Acest fel de a vedea lucrurile ar putea fi numit mizerabilism. Sigur, chiar dacă el ne e destul de caracteristic, nu înseamnă că nu există și prin alte părți. Iar unii reușesc chiar să valorifice economic asemenea tendințe.
De ce au făcut conducătorii ruși o asemenea greșeală? De ce s-au grăbit cu un război? Una din explicații ar putea fi că „specialiștii” în false povești (narative, cum s-ar zice astăzi) au început ei înșiși să creadă în ele.
Din Norvegia, în schimb, mi-aduc aminte banda de asfalt șerpuitoare prin penumbra unor păduri de brad fără sfîrșit, pe care autocarul o parcurgea într-o liniște și cu o constanță sedative, spre un nord crepuscular, aflat parcă dincolo de limita conștienței noastre.
Dar ca un fel de ironie a istoriei, execuții au avut loc în URSS și în timpul lui Gorbaciov. La scară mult redusă, bineînțeles, totuși pedeapsa cu moartea a continuat să fie aplicată.
În fine, pentru că e sfîrșit de vară, o perioadă mai calmă a anului, în care simțurile se ascut și sînt deschise spre răsfăț, o trecere în revistă a unor minuni cu care ne putem delecta e cît se poate de binevenită.
Levine face observația că timpul e de multe ori folosit și ca o formă de exercitare a puterii. Cel mai puternic îl poate face pe cel mai slab (care depinde într-un fel sau altul de el) să aștepte.
Hai, noi să trăim, că se pare că vom fi ultima generație de oameni înțelepți de pe lumea asta. După noi vin sociopații ăia care nu mai știu să vorbească între ei. Nu știu decît să stea cu ochii în telefon. Mă îngrozește treaba asta, zău.
Mergînd într-o zi la unele dintre aceste băi din Telega, la Șoimu, cu toată istoria asta în cap, nu mică mi-a fost mirarea să întîlnesc niște personaje interesante.
Călătoria celor doi bărbați prin Munții Apalași urmează un traseu celebru, o potecă lungă de aproape 3.500 de kilometri (nu e nici o greșeală), numită Appalachian Trail.
În comunism și o vreme după aceea, se pare că nu doar oamenii, ci și multe alte ființe se comportau altfel decît astăzi. Condițiile grele produceau o înrăire, o sălbăticire generală.
