Egalitate și pentru căței
Cînd Facebook-ul s-a umplut de pisici, eu mi-am adus aminte că-mi plac cîinii. N-am nimic cu pisicile, dar exaltările colective pe cîte o anumită temă mă fac să reacționez contrar. Nici în ce-i privește pe cîini n-am o simpatie necondiționată. Despre cei din rasele fioroase aș spune că de obicei nu mi se par mai răi decît stăpînii lor. Am și amintirea haitelor de „maidanezi” care urlau noaptea în cartier, se încăierau pe ciozvîrte de prin gunoaie și săreau la trecători. Acele sălbăticiuni urbane nu doar periculoase, dar adesea și foarte neplăcute la vedere, făceau ca Bucureștiul nostru să arate ca un oraș de coșmar. Se pare că a trebuit să intrăm în Uniunea Europeană ca să scăpăm de acea nebunie.
La începutul anilor ’90, Occidentul m-a fascinat și la acest capitol. Evident, acolo nu erau „maidanezi”, erau însă cîini și căței cum nu mai văzusem niciodată, pe care stăpînii îi plimbau în lesă. În România comunistă, cîinii de companie (nici nu erau numiți cu un termen așa burghez) aparțineau doar cîtorva rase. Ne amintim că predominau canișii, pechinezii și șoricarii, iar uneori mai vedeai și cîte un Cocker Spaniel. Cei de talie mai mare erau de obicei lupi germani, boxeri și, rarisim, dobermani. Dalmațienii erau cunoscuți doar din desenele animate, iar alte rase care apăreau, de exemplu, în Doamna și vagabondul păreau pur și simplu inventate de desenatori. Cînd am văzut odată un Collie, am rămas cu gura căscată. Sigur, mai erau și ciobăneștii, dar numai pe la stîne.
În orașele occidentale nu doar varietatea raselor de cîini părea teribilă, dar și tunsorile lor, care mai de care mai extravagante. Tot acolo am văzut prima oară oameni care plimbau cîte trei, patru sau chiar mai mulți cîini. Mi s-a explicat că nu erau ai lor și că era vorba de „plimbători de cîini”, de meserie. Astăzi știu că există oameni care s-au îmbogățit din afacerea plimbării cîinilor, organizată cu ajutorul Internet-ului. În fine, și la noi sînt acum o mulțime de feluri de cîini de companie, unii de-a dreptul superbi, alții cît se poate de drăgălași. Avem și „plimbători” profesioniști, și frizerii canine, ba chiar saloane de cosmetică și spălătorii pentru căței. Am evoluat. Pînă și poveștile cu cîini sînt parcă altfel.
Niște prieteni mi-au vorbit despre Kraus, Fox Terrier-ul lor alb și plin de energie, susținînd că așa un cîine se naște o dată la o sută de ani. Sigur, am mai auzit și de Hachiko, acel cîine din rasa Akita care are statuie pentru că și-a așteptat stăpînul într-o gară din Tokyo timp de nouă ani. Omul, care făcea naveta și pe care cîinele obișnuia să-l aștepte în fiecare zi, nu s-a mai întors pentru că murise. Am auzit de cîinii utilitari care fac viața mai ușoară celor cu dizabilități sau fac cumpărăturile pentru stăpînii fără vedere, de cîinii eroi care se luptă cu ursul dîndu-i timp stăpînului să se pună la adăpost, de cîinii salvatori care descoperă supraviețuitori printre dărîmături... Am citit și despre cîinele lui Alex Ștefănescu pe care-l vedea foarte rar și care, într-un an, simțindu-l că se apropie dinspre gară, a plecat cu cotețul după el, ca să-i iasă în întîmpinare. Am citit Colț Alb, sau Patru tanchiști și-un cîine, am fost impresionat de fiecare dată.
Chiar dacă povestea lui Kraus nu are așa o grandoare, e cît se poate de nostimă. Era un cîine care nu cunoștea nici frica și nici oboseala. Dintr-o rasă specifică de vînătoare, era bucuros de fiecare dată să fie lăsat liber în natură, deși destinul îi rezervase un trai într-un apartament de bloc din București. Chiar dacă avea o fire de rebel, cu chiu, cu vai, se reușise dresarea lui. Dacă-i spuneai de vreo două ori să aștepte, se supunea în cele din urmă, dar în timp ce stătea culcat în fața unui magazin sau altundeva își manifesta nerăbdarea, mîrîind și rozînd tot ce se nimerea sau pur și simplu mîncînd frenetic iarbă. Știa să răspundă și la comenzi precum „La pas!” sau „Culcat!”. Fusese învățat și pentru „Mort!”, dar pe asta cică n-ar fi executat-o „nici mort”. Cînd stăpînul ieșea cu el în parc și se întîlnea cu alți căței, nu se știe cum, izbutea de fiecare dată să-i facă să se bată între ei, mai ales pe cei mai mari. Era sămînță de scandal. Odată era totuși să fie făcut praf de niște dulăi pe care tot el îi stîrnise, iar stăpînul abia l-a scos din colții lor. Culmea a fost că „nebunul” de Kraus a continuat să se agite și să muște, nerealizînd că fusese deja „cules” din mijlocul bătăliei. A nimerit cu colții chiar mîna stăpînului care-l luase în brațe.
Kraus își dorea mereu să fie în centrul atenției, era un mascul alfa. Cînd era certat se supăra, ridica piciorul și făcea pipi pe cel care-l certa. Odată, beștelit că a furat ceva dintr-o farfurie, s-a suit pe masă și a făcut pipi exact în mijlocul ei. Altă dată, s-a repezit între niște copii care se jucau pe covor și a făcut același lucru pe marea construcție din Lego pe care cei mici tocmai se străduiau s-o termine, supărat probabil că aceștia nu-l băgau în seamă.
După ce l-au dus la împerechere, cățeaua cu care s-a întîlnit a născut cîțiva pui. Conform cutumei, proprietarii lui Kraus au primit și ei unul. L-au ținut cîteva săptămîni, pînă s-au lămurit că progenitura era și mai nebună decît taică-su. L-au dat, considerînd că era prea de tot. Kraus a murit de mult, dar stăpînii continuă să vorbească despre el cu nostalgie. Iar eu am povestit toate astea, cum spuneam, în contra mîțelor de pe Facebook. Pentru că, în definitiv, prietenul omului e cîinele.
