Canalele subterane peste care s-au creat universitățile
Cînd vine vorba de Bologna, lumea se gîndește la sistemul de învățămînt cu acest nume, destul de hulit astăzi pentru că e asociat cu niște efecte nedorite, care însă (puțini mai spun asta), la noi sînt cauzate mai degrabă de preluarea (deformarea) acestuia într-o formulă convenabilă unor interese de moment. Dar nu despre sistemul de învățămînt Bologna mi-am propus să scriu, ci despre orașul în sine care e faimos tocmai pentru că are cel mai vechi sistem de învățămînt superior din Europa, adică universitățile cele mai vechi (prima a fost înființată acum aproape o mie de ani, în 1088).
Turiștii preferă mai degrabă Florența, cu ale sale minuni de neuitat. Sînt destui turiști și în Bologna, dar spre deosebire de Florența nu sînt chiar în valuri. Din acest punct de vedere, orașul își păstrează o oarecare liniște.
La Bologna se suprapun mai multe rînduri de civilizații, etruscă, celtă, romană, și apoi medievală, renascentistă și modernă. Orașul a suferit bombardamente și tot felul de distrugeri, dar urmele au fost bine acoperite. Sub străzile actuale foarte vechi sînt drumuri romane și mai vechi (Via Emilia, de exemplu), care nu mai pot fi decopertate decît cel mult punctual, pentru studii arheologice. Impresionanta vechime a orașului actual se suprapune peste o vechime și mai mare, sînt mai multe straturi. Pe sub oraș există și un sistem complicat de canale (unul dintre ele este vizibil) construit încă de prin secolul al XII-lea, cu apă deviată din rîurile din apropiere, canale care au ajutat la dezvoltarea orașului, facilitînd igiena, transporturile și furnizînd energie. Așadar, nu doar universitățile au stat la baza civilizației actuale, ci și o foarte importantă infrastructură urbană.
Fără să aibă celebritatea capitalei Toscanei, Bologna e la rîndu-i extraordinară (dar ce e ordinar în Italia?). O idee mai mare decît Clujul, dar cu un centru vechi de dimensiuni foarte mari, Bologna are o densitate apreciabilă de clădiri medievale și renascentiste înșirate de-a lungul unor străzi mai mult sau mai puțin întortocheate. Ca oraș păstrat între zidurile unei cetăți, e printre cele mai mari din Europa (mai aud și astăzi cu stupoare povestea conform căreia Sighișoara ar fi singura cetate locuită din Europa).
La vedere și cît se poate de caracteristice Bolognei sînt porticurile, peste 40 de kilometri în total, pe sub care te poți plimba în toate părțile, fără să te plouă, să te bată vîntul sau să te ardă soarele. Chiar am prins o vreme ploioasă de care însă aproape că nu ne-am sinchisit tocmai grație porticurilor (și am rîs, amintindu-ne de lucruri de necomparat, adică de ale noastre coloane din Piața Romană). În plus, pe sub acele porticuri pășești pe un splendid mozaic de piatră, tocit de mulțimea pașilor care l-au tot călcat timp de secole.
Cam în aceeași perioadă cu universitățile au început să fie construite la Bologna și celebrele turnuri de piatră. E vorba de acele turnuri pe care familiile nobiliare și le ridicau în perioada medievală și în care, la o adică, se închideau, adăpostindu-se de atacurile rivalilor sau ale bandiților. Nepoftiții erau primiți cu apă fiartă sau ulei clocotit aruncat asupra lor de la înălțime. Asemenea construcții erau „la modă” și în alte orașe ale Italiei, precum San Gimignano. Înălțimea turnului denota și bogăția și importanța familiei. Mai demult am început să cred că, de fapt, incredibilele construcții din întreaga Italie au avut la bază orgoliul și competiția dintre familii, dintre clanuri, dintre constructori, dintre artiști... „Cutăreștii și-au făcut un turn de 70 de metri? Păi, al nostru va avea 80 de metri. Așa!”
Apropo, cel mai înalt asemenea turn de piatră rămas în picioare la Bologna, numit Asinelli, după numele primilor proprietari, are nu mai puțin de 97 de metri (fostul hotel Intercontinental – actualul Grand Hotel – din București are doar 77 de metri și a fost construit cu aproape o mie de ani mai tîrziu).
În istorie au fost și cazuri în care autoritățile au decis chiar scurtarea unui turn pentru că proprietarii nu-și plătiseră dările. Din peste 180 de asemenea turnuri, pînă în zilele noastre au rămas doar vreo 20. Cel aflat chiar lîngă Asinelli, numit Garisenda, este înclinat, precum cel din Pisa. Un altul a fost transformat într-un hotel de lux, pentru doar două persoane (ca și celelalte, e înalt, dar și foarte îngust). Cine se cazează în acel turn de piatră? De exemplu, doi membri ai formației Queen.
