Oameni și cîini

La foarte scurt timp după Revoluție, pe cînd făceam o cartare geofizică într-o formație de vreo zece oameni în Munții Godeanu, urcînd o culme, am nimerit brusc în apropierea unei stîne. Din echipa noastră făceau parte tehnicieni gravimetriști, topometriști și zilieri recrutați de prin regiune, în general, oameni obișnuiți cu muntele, cu natura și cu animalele. Din cealaltă echipă, a stînei, făceau parte vreo douăzeci de cîini fără ciobani, unii mai mici și zgomotoși, alții mult mai mari și fioroși. A spune că au început să ne latre ar fi prea puțin. S-au repezit pur și simplu asupra noastră. Ne-am strîns într-un fel de cerc, deși mai bine spus ar fi grămadă, încercînd să ne apărăm cu obiectele și instrumentele pe care le aveam la îndemînă: stadii de măsură, trepiede ale nivelelor și  teodolitelor, rucsacuri date jos de urgență din spate și altele. În mijloc l-am plasat pe omul cu gravimetrul, care era un aparat foarte scump și sensibil și nu trebuia lovit sau zdruncinat prea tare. Cîinii ne-au înconjurat și nu-și făceau doar datoria de a ne ține la distanță de stînă, ci ne atacau pur și simplu, dînd să ne muște. Cineva a strigat: „Toată lumea jos! Toată lumea pe vine!”. Deși nu ne venea să ne așezăm, pentru că părea o poziție și mai vulnerabilă, cu fețele la nivelul colților acelor fiare, în cele din urmă, așa am făcut. Ca prin farmec, cîinii s-au potolit. S-au așezat însă într-un cerc perfect în jurul nostru și cum încerca vreunul dintre noi să facă o mișcare, cum intrau în alertă și începeau să mîrîie. Zece oameni în toată firea eram ținuți prizonieri de niște cîini. Am strigat întruna după ciobani, dar nu părea să ne audă nimeni.

Munții Godeanu erau extrem de rar vizitați de turiști (probabil ca și acum) și am înțeles că acei cîini nu erau obișnuiți să vadă alți oameni în afară de ciobani. Erau pregătiți să întoarcă oile rătăcite, să le mîne în țarc și să se lupte cu eventualii urși sau cu alte fiare sălbatice. Am stat acolo vreun sfert de oră, fără nici o soluție de scăpare pînă cînd, într-un tîrziu, a apărut un cioban, care cine știe pe unde umblase pînă atunci, și care, descoperindu-ne așa, ciuciți și speriați, a zîmbit servindu-ne clasica formulă: „Nu vă face nimic!”. Am vociferat în fel și chip. Cu efort, individul a reușit să determine cîțiva cîini să se dea la o parte și să ne lase să trecem prin acea breșă. Cei din spate, însă, au devenit agitați și păreau că vor să se ia după noi. Cum eu eram inginerul, am rămas ultimul, ca un comandant (n-aveam încotro), mergînd cu spatele, cu o stadie de doi metri în mîini și urmărind cu infinită groază mișcările bestiilor care se regrupau în urma noastră arătîndu-și colții, abia ținuți de cioban să nu se repeadă din nou. Nu știu să-mi fi fost vreodată mai frică de cîini.

Altădată, tot în Godeanu, am trecut pe lîngă o vale foarte adîncă, mai degrabă o căldare glaciară, în profunzimile căreia se zărea o stînă. De acolo, abia dacă se deslușea ecoul unor lătrături. Unii băieți din echipă, mai pățiți, ne-au spus că acei cîini vor urca pînă la noi. N-am crezut. Distanța era uriașă, ce treabă puteau să aibă cîinii cu noi, de la o așa depărtare? Doar dacă erau nebuni... Ne-am văzut în continuare de drumul nostru și de măsurătorile pe care le făceam, pe marginea văii. După multe minute, cineva a zărit două mogîldețe care urcau panta fluturîndu-și cozile. Erau deja foarte departe de stînă, dar mai aveau încă sute de metri bune pînă sus. Tot nu ne venea să credem. Nu lătrau din cauza urcușului care le lua suflul, dar la un moment dat a devenit evident: veneau la noi. Și nu ca să se joace. Băieții avuseseră dreptate. Ne-am înarmat cu pietre și cînd au ajuns destul de aproape am început să le azvîrlim spre ei. Erau doi de talie medie, dar foarte agresivi. Au făcut o manevră de ocolire ca să iasă din bătaia pietrelor noastre și ne-au atacat ariergarda, adică pe o zilieră care rămăsese puțin izolată de grup. Fată vajnică de la țară, cu un băț în mînă și niște pietre, s-a apărat cu brio, punîndu-și în cele din urmă agresorii pe fugă. S-au întors în vale schelălăind. Fenomenul acela ni s-a părut însă foarte curios. Contrazicea orice comportament cîinesc cunoscut.

Într-o altă ocazie, tot așa, făceam niște cartări prin Maramureș, într-o zonă de munte în care știam că oamenii sînt foarte ospitalieri. Ei bine, la un moment dat, prin spatele unor curți fiind, ne-am trezit cu un țăran care se îndrepta spre noi, cu o atitudine cît se poate de agresivă și cu un cîine pe care-l ținea de un lanț. Ne înjura, ne blestema și voia să ne ia la bătaie, să ne gonească de acolo. Ne temeam că va asmuți și cîinele împotriva noastră. La început, n-am înțeles de unde așa o înverșunare. Am încercat să-i explicăm că sîntem geologi, că n-avem nici o treabă cu el, că nu ne cunoaștem, dar omul nici nu voia să audă. Din bombănelile lui am înțeles în cele din urmă că ne credea veniți cu măsurători pentru colectivizare. Era prin toamna lui 1989, chiar înainte de Revoluție. 

În comunism și o vreme după aceea, se pare că nu doar oamenii, ci și multe alte ființe se comportau altfel decît astăzi. Condițiile grele produceau o înrăire, o sălbăticire generală. Nici porumbeii nu stăteau prin piețe printre picioarele oamenilor, ca astăzi. Nu le ciuguleau din palmă. De urmărit ce se petrece cu animalele de toate felurile din Ucraina. La Lvov, un adăpost gîndit pentru ajutorarea animalelor sălbatice a fost adaptat pentru adăpostirea animalelor de companie afectate de condițiile războiului. Aceste animale, spun îngrijitorii, sînt foarte agresive. Sălbăticia invadatorilor are repercusiuni pînă și asupra animalelor.