Despre Gorbaciov, nu numai de bine

Am mai scris despre el pe cînd încă trăia. Tocmai îi citisem amintirile, un autoportret destul de coerent și plauzibil, deși știm bine că memoriile politicienilor trebuie tratate cu circumspecție. Gorbaciov își recunoștea chiar și limitele, și se plîngea că în perioada sa de formare, din cauza cenzurii comuniste, nu avusese acces la cărți și idei fundamentale, care au putut circula în URSS abia după ce el a venit la conducerea țării. În mod evident, pentru toți cei din așa-numitul lagăr socialist, reformele lui au fost pur și simplu eliberatoare. Adică țările ocupate de URSS după cel de-al Doilea Război Mondial au fost lăsate să-și decidă singure soarta, Gorbaciov dînd semnale că URSS a renunțat la doctrina Brejnev și că Armata Roșie nu va mai interveni să facă ordine în cazul unor tulburări, așa cum se întîmplase în Ungaria și Cehoslovacia. Rezultatul a fost că toate aceste țări, inclusiv România, s-au scuturat rapid de comunism, ceea ce nu pare să fi corespuns așteptărilor lui Gorbaciov. În memoriile sale, Silviu Brucan a scris că, într-o întîlnire cu liderul sovietic din 1988, acesta i-ar fi spus că era de acord cu răsturnarea lui Ceaușescu, dar că partidul comunist trebuia să rămînă „forța conducătoare”. Am povestit și eu cum în 1987, în timpul vizitei lui Gorbaciov la București, am văzut-o pe soția sa, Raisa, urcîndu-se într-o limuzină pe Calea Victoriei, moment în care mai mulți oameni, strînși acolo spontan, au început s-o aplaude. Ea a răspuns cu un gest de neuitat: a strîns amîndoi pumnii în semn de încurajare. Era foarte limpede pentru toată lumea atunci, în culmea mizeriei ceaușiste, ce însemna acest gest.

Ceaușescu a căzut, dar odată cu el a dispărut și comunismul (cel puțin din punct de vedere formal). Partidul comunist n-a rămas la putere nici în țările vecine. Mai repede sau mai încet, toate acestea au trecut la capitalism. Liderul reformator al URSS a acceptat căderea comunismului în țările din jur fără să ordone intervenții militare. Cînd însă diverse republici sovietice au început să-și declare independența, dorind să se separe de Uniune, trupele sovietice au intervenit. În Georgia și în Țările Baltice s-au înregistrat violențe cu zeci de morți și sute de răniți în rîndul civililor. Mai cunoscute sînt evenimentele de pe 11-13 ianuarie 1991, de la Vilnius, cînd trupele sovietice au deschis focul asupra manifestanților pașnici de lîngă turnul televiziunii. Pe lîngă necesitatea reinstaurării Constituției URSS, Moscova invoca, atenție, nerespectarea drepturilor minorităților rusofone din amintitele republici. Mulțimea manifestanților a determinat în cele din urmă retragerea soldaților. Ce scrie Gorbaciov în amintirile sale despre acest episod? „Tragica vărsare de sînge, regretabilă în sine, a fost exploatată pe larg în scopuri strict politice. Mi-e greu să nu cred că cineva a vrut neapărat să-l păteze cu sîngele celor morți pe președintele URSS”. E greu să nu ne amintim aici de explicațiile lui Ion Iliescu după mineriadele din iunie 1990 (aceeași școală). 

Dincolo de aceste episoade, Gorbaciov pare să-și fi respectat însă ideea de a nu recurge la forță, de a umaniza sistemul comunist și modul de a face politică. În general, cum știm, el a fost mult mai apreciat în Occident și în țările Europei de Est decît în Rusia. Din partea rușilor am detectat două linii critice la adresa lui. Prima dintre ele, venită dinspre elite, e exprimată de faimosul agent dublu Oleg Gordievski în autobiografia sa, după ce a asistat la un discurs al lui Gorbaciov din 1984, în fața personalului ambasadei URSS de la Londra. Gordievski, fin observator (cum altfel?), descrie trăsăturile asiatice și felul lui Gorbaciov de a vorbi, cu accent sudic (asemănător cu al lui Brejnev), „nici strălucit, nici corect gramatical”, cu „destule greșeli elementare ca să enerveze niște ruși educați”. Tot Gordievski spune despre Gorbaciov că „în țările capitaliste a devenit un erou, primul lider care a avut curajul să recunoască problemele sistemului comunist, în schimb, în Uniunea Sovietică a rămas impopular și a fost considerat în continuare drept aparatcicul clasic din provincie, cu mentalitate și comportament provinciale, care a declanșat o schimbare politică de amploare mai mult sau mai puțin din greșeală”. 

Pe de altă parte, rușii de rînd îl asociază pe Gorbaciov cu haosul provocat de dezmembrarea URSS. Analistul politic și sociologul rus Dmitri Furman a explicat că rușii nu l-au înțeles pe Gorbaciov fiindcă le-a contrazis viziunea arhaică despre „ce reprezintă un conducător și politician normal”. Judecățile morale ale rușilor, a observat Furman, nu se aplică și conducătorilor. Chiar dacă aceștia comit crime, poporul le ridică statui și le compune cîntece, așa cum s-a întîmplat cu Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare, Alexandru I sau Stalin (eu nu l-aș omite nici pe Lenin). Furman constată și că „Alexandru al II-lea, care i-a eliberat pe țărani, nu este mare, iar în conștiința populară imaginea lui lipsește cu desăvîrșire”. În condițiile astea, concluzia analistului e că Gorbaciov, care a eliberat popoare în mod pașnic și a făcut eforturi pentru a limita chiar puterile conducătorului, deci pe ale sale proprii, nu are cum să se bucure de înțelegerea profundă a rușilor.

De amintit e că, în anii din urmă, Gorbaciov a militat pentru înființarea unui muzeu al crimelor lui Stalin. Cum Putin se folosește încă de imaginea lui Stalin, evident că proiectul nu s-a putut împlini. Dar ca un fel de ironie a istoriei, execuții au avut loc în URSS și în timpul lui Gorbaciov. La scară mult redusă, bineînțeles, totuși pedeapsa cu moartea a continuat să fie aplicată. Un exemplu este executarea pentru spionaj în favoarea americanilor, în 1986, a lui Adolf Tolkacev, căruia i s-a refuzat orice fel de clemență.

Într-un articol din The New Yorker, Masha Gressen observă că Gorbaciov l-a criticat pe Putin cînd a restrîns drepturile la manifestații în Rusia, dar n-a comentat anexarea Crimeei. Jurnalistul conchide că, deși s-a străduit să-și modernizeze țara, fostul lider sovietic nu și-a putut-o imagina niciodată altfel decît ca pe un imperiu. 

Poate că, pentru mulți ruși și pentru conducătorii lor, debarasarea de comunism a fost mai simplă decît renunțarea la ideea de imperiu.