Nu chiar despre fotbal

Nu știu pentru alții cum e, dar pentru mine fotbalul e o chestiune subiectivă. Iar ceea ce scriu mai departe trebuie tratat în cheia unei depline subiectivități. Chiar dacă nu joacă România, adesea mi-e greu să admir detașat frumusețea pură a jocului. De cele mai multe ori, țin cu una dintre cele două echipe și mă bucur sau sufăr pentru ea (fără să exagerez). Nu se exclud nici cazurile de antipatie, în care nu țin neapărat cu o echipă, dar o detest pe cealaltă. Deși nu mă mai uit prea des la meciuri, nu sînt nici genul care să piardă ceva din  fazele superioare ale unui Campionat Mondial, cum e cazul în zilele acestea. Îmi pun însă problema cum oare se formează în mintea mea simpatia sau antipatia pentru unii sau alții. Cum ajung să țin cu o țară sau alta, căci, sigur, aici e vorba și de țările reprezentate, nu doar de echipe în sine și de fotbaliști. Uneori lucrurile sînt și mai complicate. De exemplu, la meciul dintre Olanda și Argentina mă întrebam dacă pot ține cu Olanda și cu Messi în același timp... 

Prima finală a unui campionat mondial pe care am urmărit-o pe cînd eram copil a fost chiar cea dintre Olanda și Argentina, în 1978. Pe atunci țineam din tot sufletul cu Olanda lui Neeskens, Rensenbrink, Haan, Krol, Nanninga și a celor doi van de Kerkhof. Nu le vedeam frumoasa culoare portocalie a tricourilor (imaginea televizorului era alb-negru), dar pentru mine Olanda era o reprezentantă a fascinantului capitalism occidental, cel interzis nouă și mult rîvnit. În același timp, intuiam că, din punct de vedere politic, Argentina nu era același lucru (nu-mi aduc aminte dacă știam sau nu că era condusă dictatorial de o juntă militară). În orice caz, jucătorii ei în frunte cu marele Mario Kempes, cu pletele lui negre, mi-erau antipatici. Singurul pe care-l plăceam puțin, poate din cauza numelui, era Passarella, dacă vi-l mai aduceți aminte. Ei bine, asta-i povestea, iar în virtutea inerției, astăzi, peste mai bine de patru decenii, am zis că țin cu Olanda. Totuși, pe parcursul meciului mi-am schimbat favoriții (uneori se poate întîmpla și asta). Olanda nu mi-a mai spus nimic și am început să apreciez finețea și tăria jocului echipei lui Messi. Fără să-i fiu un fan necondiționat, simpatia față de el din acel moment s-a extins și asupra echipei sale. În schimb, antipatia față de Cristiano Ronaldo (căruia îi admir totuși calitățile) nu se răsfrînge niciodată asupra Portugaliei, cu care țin ori de cîte ori joacă. 

Hotărît lucru, afectivitatea are niște căi foarte întortocheate. Ca o paranteză, cineva mi-a spus că, în urma unor studii, a reieșit că oamenii dezrădăcinați, exilați, plecați din locurile natale, își pot schimba viața, obiceiurile, familia și limba, dar nu-și vor părăsi niciodată echipa favorită. Vor rămîne întotdeauna fanii formației cu care au ținut din copilărie. 

Revenind la campionatul actual, cînd Portugalia a bătut Elveția cu 6 la 1, nu știu dacă m-am bucurat atît de victoria echipei care-mi plăcea, cît de înfrîngerea unei echipe care-mi displace profund. Poate că mi se trage de la meciul cu Naționala noastră din 1981, la care am asistat pe Stadionul „23 August“, cînd nu-mi venea să cred că Elveția ne poate învinge la noi acasă. În continuare, mărturisesc că echipa Elveției mi se pare una dintre cele mai anoste. N-are nici un haz și mă întreb, de fiecare dată cînd o văd, de unde or fi găsit la ei în țară un teren care să nu fie în pantă și pe care să poată juca fotbal. O fi contat, desigur, și neplăcuta înfrîngere a echipei noastre de la Mondialul din Statele Unite. În mintea mea, să ne bată Elveția e ceva absurd. 

În sfîrșit, dacă există o echipă care să-mi fie nesuferită fără nici un motiv clar, aceea e Franța. Nu pot să țin cu ea niciodată, ba cred că m-aș bucura și dacă ar învinge-o Elveția. Nu am nici o explicație pentru antipatia asta care se extinde asupra tuturor sporturilor de echipă, în ceea ce o privește pe Franța. Poate că percep un fel de aroganță stupidă a francezilor? Aroganți sînt și englezii, dar cu ei țin uneori, chiar dacă mi se pare că, de obicei, vedetele lor sînt supraevaluate (exemplul cel mai proeminent fiind Beckham). Totuși, n-am prea înțeles niciodată jocul rece al Angliei. Nu e neapărat un mecanism perfect pus la punct, un joc de echipă (ca al Germaniei, de exemplu), și constat că uneori funcționează, alteori nu, depinzînd de procese pe care nu le pot desluși cu nici un chip.

Îmi place întotdeauna Brazilia (cui nu-i place?), pentru fotbalul acela frumos, de dragul jocului, ca al copiilor, aș spune. La fel, în general, mă bucură să urmăresc echipele africane (apropo și de succesul Marocului de la acest campionat), pentru dezinvoltura și tehnica jucătorilor lor și chiar pentru naivitatea de care încă dau adesea dovadă. Dar, paradoxal, îmi place întotdeauna și Italia, din motive cu totul opuse: pentru lipsa ei de naivitate, pentru antijocul de-a dreptul tradițional pe care-l practică. În apărările lor betonate și în contraatacurile simple și tăioase pe care au obiceiul să le poarte percep un soi de profesionalism de zidari, care au învățat meseria din tată în fiu, de la meșter la calfă, la ucenic. Totodată, italienii sînt, cred, cei mai expresivi fotbaliști din lume, niște adevărate personaje. Gîndiți-vă la Chiellini, Schillaci, Donadoni, Vialli, Pirlo, Buffon... Dar pe teribilul Gentile vi-l mai amintiți? Anul acesta au lipsit și mi-au lipsit de la Campionatul Mondial.