Ratări muzicale

Armata, evident, nu e un loc plăcut și nici confortabil. În vremea în care „îmi satisfăceam serviciul militar”, cum se spunea pe atunci, și eu, și mai toți colegii mei deprinseserăm obiceiul ca, de fiecare dată cînd se ivea ocazia, să adormim imediat, indiferent de loc sau condiții. Dormeam în postul de gardă, pe ploaie sau pe ninsoare, cu șubele alea mari și ude pe noi, dormeam cînd eram puși de planton pe holurile unității militare, pe niște scaune tari și incomode, dormeam la bucătărie cu capul pe mese, între două sesiuni de curățat cartofi, dormeam în sălile de cursuri, crezînd că ofițerii care ne țineau prelegeri nu ne vedeau, dormeam în porumb cînd eram scoși la prășit sau cules, ațipeam de-a-npicioarelea chiar și în timpul marșurilor de noapte. Organismul nostru reacționa astfel, într-un mod reflex, aproape animalic, la regimul dur de viață care ne era impus. 

Într-o zi, pe cînd umblam prin curtea unității cu un coș de nuiele pe cap, ca negrii de pe plantație, cum se zice, un subofițer mi-a strigat numele spunînd că mama mea a venit la poartă să mă viziteze. Am alergat într-un suflet s-o văd. Era o mare bucurie. Ne-am îmbrățișat și am stat de vorbă. La despărțire, mi-a spus, așa, într-o doară, că în seara aceea avea bilete la Operă, se ducea cu o prietenă. Mie mi-au dat lacrimile. Față de ce trăiam noi acolo, Opera era ceva dintr-o altă lume. Ea a observat și, cînd am avut prima permisie, a avut grijă să-mi cumpere și mie bilet, iar seara am mers împreună la Operă. Era o schimbare bruscă, de la trezirea într-un pat metalic suprapus, în răcnetele unui gradat, urmată de „făcutul sectorului” (adică spălatul pe jos), apelul de dimineață cu ploaia de absurdități debitate de comandanții de atunci și alte asemenea momente neplăcute, la intrarea într-o sală impresionantă, bine luminată, cu doamne frumos îmbrăcate, cu o scenă plină de culoare și o instalare cît se poate de comodă într-un scaun acoperit cu pluș moale, în acordurile unei muzici minunate. Era Tosca, dacă îmi aduc bine aminte. Am dormit într-o fericire, de la început și pînă la sfîrșit. Mama m-a lăsat în pace.

Un al doilea moment s-a petrecut la Satu Mare. Eram în primul an de muncă (1989), repartizat cu o echipă de prospecțiuni în comuna Seini, aflată între Satu Mare și Baia Mare. Și acolo trebuia să îndurăm frigul, întunericul, lipsa confortului și noroaiele. Într-o zi, nu mai știu cum, am aflat că la Satu Mare se ținea un concert de muzică simfonică, solist fiind violonistul Ștefan Ruha. În ciuda oboselii provocate de mersul zilnic cu echipa pe munții din apropiere, am hotărît pe loc, împreună cu o colegă, că trebuia să ne ducem neapărat la concert, să mai ieșim din ruralitatea aceea comunistă și mizerabilă. Am pornit după amiază, încheind ceva mai repede ziua de lucru și, mergînd întîi cei cîțiva kilometri pînă la gară pe un drum desfundat, călătorind apoi cu o cursă, într-un vagon care putea avea și o sută de ani, am ajuns la Satu Mare, pe care-l vedeam prima oară. Era și pe atunci un oraș frumos, iar splendida sală de concert în stil Secession (nu cred că știam de așa ceva pe atunci) m-a lăsat cu gura căscată. Avea și o acustică excepțională. Pe scenă, Ștefan Ruha mi se părea de-o virtuozitate extraordinară. Încet-încet, însă, contururile artistului au prins a se estompa, imaginea lui începînd să semene cu a unui greiere. Muzica se transforma și ea parcă într-un zumzet. Picoteam și ciuda care m-a cuprins că mi se întîmpla asta, la care se mai adăuga și rușinea față de colega mea, nu au fost îndeajuns încît să mă scoată din toropeală. Carevasăzică, am cam ratat acel concert. M-am consolat peste ani, auzindu-l pe Alexandru Tomescu spunînd că nu-l deranjază cînd vede de pe scenă un spectator adormit, ba chiar din contra, se simte mulțumit că muzica lui a reușit să-l adoarmă. 

În vara aceasta, am stat cîteva zile la Bologna. Ne propuseserăm să vizităm și Verona, aflată la vreo 150 de kilometri distanță. Ba chiar ne-am luat bilete la unul din spectacolele festivalului de operă care se ținea acolo, în vestitul Colosseum veronez: Nabucco de Verdi. Italia e, nu-i așa, țara operei, de acolo vine bel canto, iar Colosseumul din Verona e un adevărat templu al muzicii. Ei bine, după o zi întreagă de colindat prin Bologna, spre seară ne-am urcat în mașină și am luat drumul Veronei. Spectacolul începea la ora nouă, cînd se lăsa întunericul. Intrați în amfiteatru, am aflat că urma să țină aproape patru ore. Chiar așa? Și după aia aveam să ne întoarcem, 150 de kilometri, înapoi la Bologna? La ce oră tîrzie din noapte avea să se întîmple asta? Mi-am adus aminte atunci că am o oarecare problemă cu muzica de operă. Îmi place doar cînd o ascult în anumite condiții. Altfel, poate chiar să mă enerveze. Locurile din amfiteatru erau în partea de sus, pe piatra antică a Colosseumului, nu tocmai comode. Montarea operei era cît se poate de spectaculoasă, dar după primul act am înțeles de ce urma să dureze atît de mult. Se făceau pauze între toate cele patru acte, pauze care durau cîte 25 de minute fiecare, timp suficient pentru spectatorii versați să iasă afară și să dea cîte o raită pe la restaurantele din apropiere, să mai bea cîte o șampanie și să comenteze ce au văzut. Eu eram însă și cu grija drumului de întoarcere. Era clar, condițiile mele de vizionare și audiție ale unei opere nu se prea îndeplineau. Am început să nu-mi mai găsesc poziția și să mă plictisesc. Pe scenă, soldații se împușcau și se băteau (era o viziune mai modernă a poveștii lui Nabucodonosor). De data asta însă, cu toată oboseala, n-am adormit. Mă împiedica poate și marmura aceea cam rece pe care stăteam. În schimb, eram pe cale să disper. 

Cîțiva stropi de ploaie m-au făcut atent. Era un fel de salvare divină. Nu se putea cînta pe ploaie, orchestra trebuia să-și protejeze instrumentele. Spectacolul s-a oprit la jumătate. Toată lumea era dezamăgită. Mai puțin eu.