America și România

Pornind de la încîntătoarea carte de popularizare a științei a lui Bill Bryson (Despre toate pe scurt), pe care o recomandam cu cîteva săptămîni în urmă, am descoperit și o altă bijuterie a acestui scriitor american de non-ficțiune, poate cea mai celebră a lui, intitulată simplu O plimbare în pădure. Este povestea unei călătorii pe care autorul a făcut-o în anii ’90, împreună cu un prieten, de-a lungul Munților Apalași. Și pentru că avem de-a face cu un scriitor de-a dreptul genial, povestea călătoriei se transformă, cumva, într-o poveste despre America.

Istoria a devenit și mai celebră după ce a fost ecranizată în 2015, cu o distribuție de zile mari: Robert Redford, Nick Nolte și Emma Thompson. Călătoria celor doi bărbați prin Munții Apalași urmează un traseu celebru, o potecă lungă de aproape 3.500 de kilometri (nu e nici o greșeală), numită Appalachian Trail. E un drum turistic care, asemeni lanțului muntos pe care-l străbate, are un capăt în sud-est, în statul Georgia, și celălalt în statul Maine din nord-estul Statelor Unite. Un drum pe care unii se încumetă să-l parcurgă în întregime (se numesc integraliști). O astfel de aventură poate dura aproximativ o jumătate de an, dacă ești în stare să mergi zilnic cel puțin 20 de kilometri pe creste și văi. Munții nu sînt foarte înalți, arareori depășesc 2.000 de metri altitudine, dar au porțiuni cît se poate de sălbatice. Sînt și zone în care timp de zile bune pierzi orice legătură cu lumea civilizată, străbătînd păduri interminabile. Pericolele nu sînt nici ele de ignorat, iar dacă te apuci să le treci în revistă pe toate cele cuprinse în ghiduri, așa cum a făcut Bryson, inevitabil ajungi să te gîndești să renunți. E ca atunci cînd citești contraindicațiile de pe prospectele unor medicamente.

Nu vreau totuși neapărat să povestesc cartea lui Bill Bryson. Ce m-a surprins însă citind-o au fost unele asemănări cu traseele de pe munții noștri. Mai bine zis cu problemele din munții noștri. Poate e doar o simplă impresie, dar, în domeniul ăsta, cea mai puternică țară din lume pare să aibă destul de multe puncte comune cu a noastră (sau cel puțin așa era prin anii ’90, la noi și la ei). De exemplu: refugii cu priciuri suprapuse, ba chiar, la ei, pe trei rînduri, nu doar pe două, ca la noi; locuri de dormit în care dai peste perne soioase și urît mirositoare; refugii cu acoperișuri găurite și prin care mișună diverse specii de rozătoare. Tot așa, există locuri unde poți găsi de mîncare, dar în care trebuie totuși să fii extrem de atent, să nu te alegi cu vreo toxiinfecție alimentară. Unii dintre cabanierii lor par să fie uneori chiar mai grobieni decît cei de la noi. De asemenea, problemele cu urșii sînt similare, la fel și sfaturile contradictorii în privința măsurilor pe care ar trebui să le adopte drumeții pentru a micșora riscurile (în Apalași nu sînt urși Grizzly, ci urși negri, ceva mai apropiați de urșii noștri bruni, ca mărime și comportament).

Hărțile pe care le-a avut Bryson la dispoziție s-au dovedit atît de proaste încît nu le-a putut practic folosi. Autorul nu pierde nici ocazia de a descrie în amănunt, ca un adevărat jurnalist de mediu, proasta gestionare a statului american în ceea ce privește pădurile. În altă ordine de idei, aș observa că o călătorie în zilele noastre prin sălbăticia Apalașilor nu se compară cu ceea ce vedem prin western-uri. Adică se pare că nimeni nu face focul cu lemne din pădure ca să-și prepare hrana și să se încălzească peste noapte și nu se pune problema să supraviețuiască cineva din vînat sau pescuit. Toți drumeții au primusuri pe gaz sau benzină și produse semipreparate, al căror stoc trebuie refăcut neapărat o dată la cîteva zile. Nimeni nu se rupe chiar definitiv de civilizație. Din loc în loc apar șosele asfaltate, există locuri de campare cu magazine (chiar dacă proaste), iar accesul la unele localități apropiate e posibil.

Drumeții sînt și ei de toate felurile, de la cei care parcurg porțiuni foarte scurte, doar în week-end, lăsîndu-și mașina într-o parcare, pînă la fundamentaliștii „integraliști” de care pomeneam la început, sau de la nesimțiți patenți pînă la caraghioși care-și îngroapă cu grijă fecalele în pădure. Nu lipsesc nici pantofarii desăvîrșiți, care nu fac nici un pas pe jos, dar se înghesuie pe la punctele de mare atracție turistică unde pot ajunge cu mașina sau cu telefericul.

Cartea lui Bryson e „ireverențioasă”, cum o descrie cineva, plină de umor și poante de o delicioasă incorectitudine politică. Un tip echilibrat, tolerant și cu bun-simț, autorul își permite în același timp să se amuze pe seama tuturor moftangiilor, răsfățaților și tembelilor pe care-i întîlnește. Descrierea unei tinere („ochelaristă durdulie, cu o geacă roșie și obișnuitul rucsac supradimensionat”), alături de care Bryson și tovarășul lui, Katz, au călătorit fără să vrea timp de vreo trei zile, e pur și simplu mortală. „Știam de mult că îmi era scris să petrec ceva timp cu fiecare dintre cei mai proști oameni de pe planetă, iar Mary Ellen era dovada că nici în pădurile din Munții Apalași nu aveam să fiu scutit de asta. Din prima clipă mi-am dat seama că ea era o raritate.” Și detaliile acestei întovărășiri continuă a fi istorisite savuros.

Ca să revin la comparațiile mele, e cît se poate de evident că, dincolo de natura sălbatică și frumoasă, nici America și nici România nu duc lipsă de proști.